Rezervația naturală Vulcanii noroioși

Despre acest obiectiv

## Introducere captivantă și valoare universală La poalele Subcarpaților de Curbură, între comunele Berca și Scorțoasa din județul Buzău, se întinde unul dintre cele mai bizare și mai emoționante monumente ale naturii din întreaga Europă: Rezervația naturală Vulcanii Noroioși. Aici, la altitudini între 300 și 550 de metri, pe o suprafață de circa 30 de hectare, pământul pare să respire, iar respirația lui ia forma unor conuri cenușii, a unor cratere care bolborosesc neîncetat și a unor câmpuri de noroi rece, întinse cât vezi cu ochii într-un peisaj cvasi-lunar, aproape marțian. Nu există lavă, nu există foc, nu există fum încins: doar gazul metan care urcă de la peste 3.000 de metri adâncime, provenit din rezerve antice de hidrocarburi formate în Miocen, și care împinge spre suprafață apa sărată a pânzei freatice, amestecată cu argilă, într-un spectacol geologic continuu, un așa-numit „vulcanism rece” pe care puține locuri de pe continent îl pot oferi la această scară și cu această intensitate vizuală. Pentru călătorul european cultivat, Vulcanii Noroioși reprezintă mult mai mult decât o curiozitate geologică. Ei sunt un nod în care se întâlnesc istoria militară a Europei habsburgice, tradiția științifică franco-cehă și românească a secolului al XIX-lea, rețeaua europeană Natura 2000, patrimoniul mondial UNESCO prin Geoparcul Ținutul Buzăului și, în ultimă instanță, memoria climatică și geologică a întregului continent. Rezervația este o rezervație mixtă, geologică și botanică, aflată sub protecția categoriei a IV-a IUCN, declarată monument al naturii încă din 1924 și parte a rețelei europene Natura 2000, sit de importanță comunitară ROSCI0272, întins pe peste 900 de hectare. Patru areale distincte alcătuiesc acest univers: Pâclele Mari, Pâclele Mici, Fierbătorile de la Berca și Fierbătorile de la Beciu, fiecare cu fizionomia sa particulară, fiecare cu propria poveste de milenii. Vizitatorul care pășește pe platoul arid simte sub tălpi o crustă fragilă care trosnește sub greutate, aude în depărtare un borborosit profund, aproape organic, și miroase aerul încărcat cu emanații de sulf și metan, o atmosferă care evocă, în mod paradoxal, atât adâncurile oceanice ale Mării Negre, cât și suprafața planetei Marte, unde cercetătorii NASA studiază formațiuni similare pentru a înțelege istoria geologică a celei de-a patra planete. ## Rădăcini istorice și conexiuni europene majore ### O frontieră între imperii, cartografiată de Viena Valea Buzăului și depresiunea Berca se află într-un spațiu care, timp de secole, a fost granița dintre lumi: Imperiul Otoman la sud și est, Monarhia Habsburgică la vest și nord-vest, Imperiul Rus avându-se spre Balcani, iar Regatul Ungariei păzind porțile Transilvaniei. Așezările de aici au trăit secole întregi sub semnul cetăților de margine, al drumurilor de negoț și al razașilor, iar solul acesta, sărac pentru agricultură, „pământuri rele” cum îl numeau localnicii, a rămas în afara marilor așezări urbane, păstrându-și sălbăticia. Tocmai de aceea, el a putut fi înregistrat, încă de timpuriu, de ochii unei Europe care își măsura și își cunoștea teritoriile în era absolutismului luminat. Pe harta militară austriacă cunoscută sub numele de harta Specht, realizată în 1791-1792, sunt marcate patru arii cu pâcle sau vulcani noroioși, două dintre acestea dispărând între timp. Este un document extraordinar: harta aparține marii tradiții a ridicărilor topografice militare ale Monarhiei Habsburgice, continuatoare a celei mai vechi Josephinische Landesaufnahme din 1764-1787, realizată la ordinul împăratului Iosif al II-lea, același monarh care a introdus reforme administrative și fiscale în spiritul iluminismului vienez. Acești ingineri militari, parte din corpul tehnic al armatei imperiale, au cartografiat sistematic frontierele imperiului în epoca războaielor cu otomanii și a expansiunii spre est, creând hărți de o precizie remarcabilă care stau la baza cunoașterii moderne a Europei Centrale. Faptul că două dintre cele patru zone marcate de inginerii vienezi nu mai există astăzi spune ceva esențial despre natura acestui loc: Vulcanii Noroioși sunt un peisaj viu, într-o continuă metamorfoză, în care conurile se nasc, se sting și renasc, iar harta de acum două secole și platoul de astăzi nu mai coincid pe deplin. Această dinamică a teritoriului amintește de alte zone de frontieră europeene, precum cele din Alsacia sau Galiția, unde granițele imperiale s-au mutat de-a lungul secolelor, lăsând în urmă peisaje în permanentă transformare. ### Știința europeană la Pâcle: de la prospecțiunile petroliere la rețeaua globală a geoparcurilor Povestea științifică a locului este una profund europeană, înrădăcinată în marile curente ale secolului al XIX-lea. Prima semnalare cu caracter științific a fenomenului a fost făcută în 1867 de către francezul Henri Cognard, în cadrul unor prospecțiuni petroliere, într-o perioadă în care, la doar câteva zeci de kilometri, în bazinul Ploieștiului, se năștea industria petrolieră modernă a Europei. Acolo, în 1856-1857, fusese inaugurată prima rafinărie industrială din lume, iar Țara Românească raporta în 1857 prima producție petrolieră în statistici oficiale, intrând astfel în cursa petrolului alături de Pennsylvania (unde Edwin Drake fora în 1859 la Titusville) și de Caucazul rus (Baku, 1859). Astfel, Vulcanii Noroioși intră în istoria științei europene chiar în deceniul în care petrolul transforma economia continentului, iar prezența țițeiului la suprafața unora dintre cratere reprezintă o amintire vie a acestei legături ancestrale cu revoluția energetică europeană. Mai târziu, fenomenul a fost descris de Grigore Cobălcescu în 1883, întemeietorul geologiei românești, născut la Iași în 1831, figură centrală a iluminismului științific românesc și membru fondator al Academiei Române, comparabil cu contemporanii săi europeni precum Charles Lyell în Marea Britanie sau cu elvețianul Arnold Escher von der Linth. Cobălcescu a explicat geneza vulcanilor ca rezultat al amestecului dintre apele subterane și gazele naturale care, în expansiunea lor spre exterior, dizolvă rocile și le transformă într-o pastă noroioasă ce dă naștere conurilor. Contribuția sa a intrat în circuitul științei central-europene, iar în 1935 geologul ceh Karel Krejčí-Graf, parte a tradiției pragheze a științelor pământului, le dedica un studiu în limba germană, intitulat „Die Salsen von Beciu-Berca”. Însuși termenul utilizat în literatura de specialitate, „salze” la români și germani, „salse” la italieni, „salses” la francezi, dezvăluie o familie lingvistică și științifică comună a fenomenului pe întreg continentul, de la Marea Mediterană până la Marea Neagră. Privit în ansamblul european, fenomenul nu este izolat. În Italia, „salsele” din Emilia-Romagna, precum Salse di Nirano și Salse di Regnano la poalele Apeninilor de Nord, sau „bollele” din Sicilia, cum este Macalube di Aragona de lângă Caltanissetta, sunt rude apropiate, iar în 2013 un vulcan noroios a apărut chiar în sensul giratoriu din Fiumicino, la porțile Romei, demonstrând că procesele geologice continuă să modeleze și marile metropole ale continentului. În Ucraina, peninsula Kerci găzduiește câmpuri întregi de astfel de formațiuni, la fel ca peninsula Taman din Rusia, ambele fiind zone de interes strategic și geologic încă din epoca războaielor crimeene. Iar deasupra tuturor se află Azerbaidjanul: rezervația Gobustan, lângă Baku, patrimoniu mondial UNESCO, adăpostește sute de vulcani noroioși, aproximativ jumătate din totalul mondial, iar cercetătorii NASA folosesc vulcanii de noroi azeri drept analogi pentru formele de relief marțiene din craterul Gale. În acest context continental, afirmația curentă în turismul românesc că Berca ar fi „singurul loc din Europa” cu asemenea fenomen trebuie privită cu nuanță poetică, însă ceea ce este cu adevărat verificabil și remarcabil este că Pâclele Mari adăpostesc cel mai înalt con de vulcan noroios din Europa, iar Pâclele Mici, cel mai extins câmp de astfel de formațiuni de pe continent, cele mai spectaculoase și mai accesibile dintre toate câmpurile europene de acest tip. Protecția locului are și ea o istorie europeană solidă. Declarată monument al naturii în 1924, rezervația aparține categoriei a IV-a IUCN și este încadrată în rețeaua Natura 2000 ca sit de importanță comunitară (ROSCI0272), în temeiul Directivei Habitate 92/43/CEE a Consiliului European, o dovadă că biodiversitatea platoului este recunoscută drept patrimoniu al întregii Uniuni Europene. Iar în aprilie 2022, Biroul Executiv al UNESCO, reunit la Paris, a validat Ținutul Buzăului drept Geoparc Internațional UNESCO, al doilea din România după Țara Hațegului din 2015, din doar 8 candidați admiși dintre 16. Astăzi, Vulcanii Noroioși fac parte din Rețeaua Europeană și din Rețeaua Globală a Geoparcurilor, alături de teritorii precum Țara Hațegului, Geoparcul Ținutul Buzăului întinzându-se pe peste 1.000 de kilometri pătrați, peste 18 comune și circa 43.000 de locuitori. Mai devreme, în 2012, regiunea fusese desemnată Destinație Europeană de Excelență în cadrul proiectului EDEN al Comisiei Europene, la categoria turism rural, recunoscând astfel valoarea europeană a acestui peisaj unic. ## Capodopera naturală și patrimoniul viu al platoului ### Anatomia unui vulcan fără magmă Geologia locului este, în sine, o lecție de istorie a Pământului la scară continentală. Vulcanii Noroioși se află în lungul anticlinalului Berca-Arbănași, o cută geologică ridicată în formă de boltă, tăiată de falii longitudinale și transversale care dau regiunii un aspect de labirint tectonic, în inima unei depresiuni orientate nord-sud, lungă de circa 18 kilometri. Acest anticlinal aparține marii centuri cutate a Carpaților Orientali, născută în aceeași orogeneză alpină care a ridicat Alpii, Apeninii și Pirineii, iar gazele care îl străbat provin de la peste 3.000 de metri adâncime, scăpând dintr-o rezervă de petrol și gaze naturale formată în straturile miocene. Compoziția lor este dominată de metan, cu aproximativ 2% dioxid de carbon și între 2 și 15% azot, un amestec similar cu cel din câmpurile gazifere ale Europei de Nord sau ale Bazinului Panonic. Gazul, împins prin straturi de argilă în combinație cu apa pânzei freatice sărate, împinge spre suprafață un amestec de apă minerală și nămol; la contactul cu aerul, nămolul se usucă și construiește, încetul cu încetul, structuri conice care imită silueta unui vulcan adevărat. Noroiul este rece, pentru că vine din crusta continentală, nu din manta, de unde și paradoxul fascinant al unui „vulcan” care nu arde niciodată, ci doar respiră. Pe teren, aparatele eruptive îmbracă forme variate, clasificate de specialiști conform unei taxonomii internaționale: conuri propriu-zise (pâclele), salze simple, conuri izolate de până la 6 metri care pot degaja brecii și mâl, cratere noroioase, fierbători (cratere mici, de circa jumătate de metru, cu noroi lichid care bolborosește continuu), gloduri (ochiuri de apă care fierb fără proeminență) și torenți de noroi. Eroziunea apelor de șiroire sapă în crusta de noroi uscat ogașe și rigole adânci de până la șapte metri, conturând un relief de „pământuri rele”, badlands, care amintesc de peisajele aride ale Mediteranei italiene, precum calanchii din Sicilia, sau ale Anatoliei. În perioadele de secetă estivală, evaporarea apei din noroiul erupt lasă în urmă o eflorescență salină, un văl alb de sare care strălucește pe suprafața cenușie a platoului, creând un contrast vizual de o frumusețe aproape suprarealistă. Activitatea nu încetează niciodată: într-un episod înregistrat în noiembrie 2014, vulcanii au erupt aproximativ 130.000 de metri cubi de noroi pe zi, iar custodele rezervației a observat că, după cutremurele din zona Vrancei, una dintre cele mai active zone seismice ale Europei, cu marile cutremure din 1940, 1977, 1986, 1990 și 2004, un vulcan considerat stins a început din nou să arunce noroi la suprafață. Acest pământ este, așadar, conectat la cele mai profunde ritmuri seismice ale continentului, rezonând cu forțele tectonice care au modelat și Alpii. ### Pâclele Mari și Pâclele Mici: două fețe ale aceluiași tărâm Cele două platouri principale oferă experiențe complementare, fiecare cu propria sa personalitate geologică și estetică. Pâclele Mari, situate la coordonatele 45.3399 N, 26.7081 E, în partea centrală a depresiunii Berca, pe un platou arid, aproape circular, întins pe circa 22 de hectare, prezintă un peisaj de o complexitate uimitoare, unde numeroase aparate active de 2-3 metri înălțime coexistă cu conuri fosile de 6-8 metri, martori ai unor epoci geologice anterioare. Aici se ridică cel mai mare vulcan noroios din Europa: un con de tip „vulcan scut”, cu o bază largă și pante line, pe suprafața căruia s-au dezvoltat mai multe conuri mai mici, un întreg sistem eruptiv în miniatură care ilustrează perfect procesul de acumulare succesivă a materialului noroios. Pâclele Mici, situate la coordonatele 45.3587 N, 26.7114 E, la 341 de metri altitudine, pe circa 16 hectare, formează cel mai extins câmp de vulcani noroioși din Europa: o suită de conuri independente, dominate în partea centrală de un con proeminent, înalt și zvelt, care poartă în vârf două cratere active de mari dimensiuni, de unde se ridică coloane de gaz și stropi de noroi. Ambele platouri sunt străbătute de poteci tematice amenajate cu panouri informative, iar la Pâclele Mici poteca pavată permite inclusiv observarea apusului de soare de deasupra câmpului de conuri, o priveliște care a devenit una dintre cele mai fotografiate și iconice imagini ale României rurale, amintind de peisajele lunare studiate de astronauți. Celelalte două areale, Fierbătorile de la Berca și Fierbătorile de la Beciu, acesta din urmă un areal restrâns de doar 20 pe 40 de metri la 280 de metri altitudine în apropierea drumului Beciu-Arbănași, completează tabloul cu imaginea unor adevărate „lacuri de noroi” care bolborosesc neîncetat, unele cratere purtând chiar urme vizibile de țiței la suprafață, o amintire vie a legăturii ancestrale dintre acest sol și rezervele de hidrocarburi, într-un peisaj în care sonde și instalații petroliere încă mai funcționează pe alocuri, martori ai unei industrii care a început aici, în secolul al XIX-lea. ### Gărdurărița, planta care a cucerit sărătura Dacă geologia impresionează prin forță și dinamism, botanica impresionează prin reziliență și adaptare, oferind o lecție de biogeografie europeană. Solul sulfuros și sărăturat este, în mod obișnuit, neprielnic vieții vegetale, iar platoul apare, la prima vedere, ca un deșert cenușiu și steril. În realitate, el adăpostește o floră de excepție, circa 596 de specii de plante superioare înregistrate de Agenția pentru Protecția Mediului Buzău, dintre care multe sunt protejate în temeiul Directivei Europene 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale. Vedeta botanică a locului este gărdurărița (Nitraria schoberi), un arbust halofit de 1-2 metri, declarat monument al naturii, ale cărui frunze mici, ovale și cărnoase, și ale cărui flori galbene sau alb-verzui se adună în inflorescențe la capetele ramurilor. Berca reprezintă punctul cel mai vestic al arealului mondial al speciei, un areal care se întinde peste stepele sărate ale Asiei Centrale, Kazahstanului și Siberiei, astfel încât, la Pâcle, călătorul întâlnește, în plină Europă, o relicvă vie a marilor întinderi eurasiatice de stepă sărată, o „fosilă vie” botanică din epoci când clima Europei Centrale era mai aridă. Alături de ea crește cătina țepoasă (Obione verrucifera, sau limba mielului), și ea monument al naturii, iar comunitățile vegetale vest-pontice cu Nitraria schoberi și pelin (Artemisia santonicum) formează un habitat unicat la nivel național și foarte probabil la nivel european, o punte vie către stepele sărate panonice ale Ungariei, precum cele din Parcul Național Hortobágy, patrimoniu mondial UNESCO, unde pajiști sărate similare găzduiesc o biodiversitate comparabilă. Printre halofitele care populează platoul se numără loboda sălbatică (Atriplex tatarica), cârcelul (Ephedra distachya), târtanul (Crambe tataria), stânjenelul de stepă (Iris aphylla ssp. hungarica), limba șarpelui (Lepidium latifolium), sică (Limonium gmelinii), „lavanda de mare” pe care o poți mirosi sus la deal, departe de orice țărm mediteranean, păpădia de Bessarabia (Taraxacum bessarabicum), albăstrica (Aster tripolium), garofița (Dianthus guttatus), orzul țiganului (Hordeum hystrix) și stânjenelul de baltă (Iris sintenisii), alături de o pâdurice de liliac care, primăvara, parfumează marginea platoului cu un miros dulceag care contrastează cu emanațiile sulfuroase. Toate aceste specii trăiesc aici la limita vestică a arealului lor, în soluri în care apa sărată și sulful au învățat să fie casă, nu dușman, demonstrând puterea adaptativă a vieții în condiții extreme. ### Scorpionul carpatic și termita mediteraneană Fauna platoului păstrează, la rândul ei, surprize demne de atenția unui naturalist european, oferind exemple de „insule biogeografice” în plin continent. În crăpăturile argilei calde și uscate trăiește scorpionul carpatic (Euscorpius carpathicus), specie endemică Carpaților românești, prezentă în populații izolate în Banat, în zona Coziei și în Subcarpații Buzăului, un supraviețuitor inofensiv ale cărui studii au arătat că distribuția sa este dictată de microclimatul cald și uscat, nu de alte condiții. Acest scorpion reprezintă, în Europa, o relicvă a unei faune mai largi, predominant mediteraneene, răspândită în Peninsula Iberică, Italia și Balcani, iar prezența sa la Berca ilustrează conceptul de „refugii climatice” din perioadele glaciare. Iar în solul cald și uscat, printre rădăcinile halofitelor, își sapă galeriile termita subterană (Reticulitermes lucifugus), o specie care, în Europa, este eminamente mediteraneană, răspândită în sudul Franței și în Italia, și care la Berca reprezintă o relicvă a unor epoci mai calde ale Holocenului, când clima Europei Centrale permitea existența unor specii astăzi limitate la bazinul mediteranean. Împreună, scorpionul și termita spun povestea unei Europe cu climă diferită, conservată în microclimatul unui platou sărat, la limita dintre lumea carpatică și cea ponto-balcanică, un martor viu al schimbărilor climatice de-a lungul mileniilor. ## Legende, personalități și momente de cotitură ### Balaurul din Dealurile Balaurului Înainte ca știința să le explice, oamenii locului au dat fenomenului nume și sens, încorporându-l în mitologia autohtonă. Localnicii au numit aceste formațiuni pâcle, fierbători sau salze, iar dealurile din jur au căpătat numele de Dealurile Balaurului, evocând creaturi mitologice din tradiția daco-tracă și slavă. Legenda spune că eroul Arbănaș a pornit la luptă împotriva unui Balaur care făcea prăpăd în ținut, o figură care amintește de balaurii din folclorul românesc și de dragonii din mitologia europeană medievală, precum cei uciși de Sfântul Gheorghe în tradiția creștină occidentală. Înspăimântat de curajul eroului și rănit în luptă, balaurul s-a retras în ascunzătoarea lui de la Berca și a rămas acolo pentru veșnicie. De atunci, în jurul bârlogului său nu mai crește nimic, iar pământul este uscat și zbârcit, spinarea cenușie și crăpată a Fiarei, iar din loc în loc apar mici ochiuri de nămol din care țâșnesc bule, rănile balaurului care încă sângerează noroi. Legendele populare atribuie pâclele balaurilor, iar fierbătorile, căpcăunilor. Pe poteca tematică de la Pâclele Mici, panourile povestesc basmul balaurului cu șapte capete, iar geoparcul invită vizitatorul să întâlnească „balaurul zilelor noastre”, vulcanul de noroi însuși, viu, în continuă mișcare. Este un mod frumos și profund de a spune că mitul și geologia, aici, sunt două limbaje ale aceluiași adevăr, două moduri de a citi aceeași poveste a pământului. ### Odobescu, Cobălcescu și nașterea unei științe O descriere literară de clasă europeană le-a oferit, în secolul al XIX-lea, marele erudit Alexandru Odobescu, arheolog, scriitor și om de stat al României moderne, în nuvela sa istorică „Pseudokinegeticos”, publicată în 1874: „Dacă nu știți și n-ați văzut, să vă spun eu că acolo necuratul și-a așternut cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gâlgâiește și fierbe glodul noroios, mai rece decât gheața, mai negru decât ceața; apoi, pe guri căscate, prin tot ocolul acelei văi fără de scurs, țâșnește tina în sus…”. Odobescu, care călătorise prin Europa și cunoștea literatura de călătorie franceză și germană, a știut să vadă ceea ce alții treceau cu vederea, transpunând într-un limbaj romantic, aproape gotic, grotescul și sublimul unui pământ care fierbe fără foc, fixând pentru totdeauna imaginea locului în memoria culturală a Europei de Sud-Est. Știința i-a urmat: Grigore Cobălcescu, întemeietorul geologiei românești, a explicat mecanismul fizic al fenomenului, iar în 1935 geologul ceh Karel Krejčí-Graf a adus contribuții esențiale în limba germană, plasând platoul buzoian pe harta internațională a geologiei gazelor. Un moment de cotitură aparte îl reprezintă și paleontologia: din zăcământul de la Berca provin resturi osteologice de mamut, martori ai unei epoci glaciare în care marile mamifere străbăteau aceste dealuri, iar o parte dintre ele, recuperate în 1924 de însuși Grigore Cobălcescu, sunt păstrate la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București, instituție înființată în 1834 și membră a tradiției marilor muzee de istorie naturală ale Europei, precum cele din Paris, Londra sau Viena. Astfel, o vizită la Vulcanii Noroioși poate fi completată, la București, cu întâlnirea cu oasele mamutului de la Berca, o punte între mileniile glaciare și prezentul în care noroiul încă fierbe. ## Ghid practic de vizitare și experiența turistului de azi ### Cum ajungi și când să vii Vulcanii Noroioși se află la circa 130-145 de kilometri nord de București, aproximativ două ore cu mașina, și la 30-45 de kilometri de municipiul Buzău. Accesul rutier se face pe drumul național DN10 (Buzău-Brașov), parte a magistralei transcarpatice care leagă Muntenia de Transilvania, până în localitatea Sătuc, comuna Berca, apoi pe drumuri județene și comunale încă circa 20 de kilometri, pe ruta DJ Sătuc-Berca-Joseni-Policiori și DC Policiori-Pâcle: circa 3 kilometri la stânga pentru Pâclele Mici și 1 kilometru înainte pentru Pâclele Mari. Zona este deservită și de calea ferată 504 Buzău-Nehoiașu, care traversează Berca și satele din valea Buzăului, oferind o călătorie pitorească prin defileul Buzăului. Cea mai bună perioadă este vremea uscată: după ploi, platoul devine impracticabil din cauza noroiului, cu excepția potecii tematice de la Pâclele Mari, amenajată special pentru a rămâne accesibilă. Primăvara, lilacul și halofitele înfloresc, colorând platoul în nuanțe de mov și galben; vara, arșița scoate la iveală eflorescența salină și accentuează caracterul lunar și suprarealist al peisajului, iar toamna, apusul de la Pâclele Mici este deosebit de fotogenic, cu cerul arzând deasupra câmpului de conuri cenușii. ### Program, bilete și trasee Rezervația este deschisă zilnic, cu program 08:00-20:00 în sezonul estival și 08:00-16:00 în sezonul hibernal. La Pâclele Mari și Pâclele Mici se percepe o taxă de intrare modică, aproximativ 4 lei pentru adulți, 2 lei pentru studenți și 1 leu pentru copii, plătită cash la intrare, în timp ce Fierbătorile de la Berca și vulcanii de la Beciu sunt nesupravegheate și cu acces liber. Vizita durează între una și două ore pentru un singur platou, o jumătate de zi pentru ambele Pâcle, iar o zi întreagă dacă adăugați și celelalte două areale. Pe ambele platouri principale există poteci tematice cu panouri explicative în română și engleză, iar la Pâclele Mici poteca pavată povestește basmul balaurului cu șapte capete prin intermediul unor instalații artistice și panouri narative. Regula de aur a vizitatorului responsabil: se calcă doar pe traseele marcate, deoarece crusta de noroi uscat, deși pare solidă, este fragilă și se poate prăbuși sub greutate, iar flora protejată, gărdurărița și companioanele ei, nu trebuie culeasă nici ruptă, fiind protejate prin lege în temeiul directivelor europene. ### În inima Geoparcului UNESCO Ținutul Buzăului Vulcanii Noroioși sunt vedeta unui teritoriu mai larg, cu statut de Geoparc Internațional UNESCO din aprilie 2022, al doilea din România după Țara Hațegului și membru al Rețelei Europene și Globale a Geoparcurilor, precum și Destinație Europeană de Excelență EDEN din 2012. O zi întreagă în zonă poate continua cu Focul Viu de la Lopătari, flăcări eterne alimentate de gazele naturale care ies din pământ, rude cu Yanar Dag din Azerbaidjan sau cu Chimaera din Licia antică, locuri sacre legate de cultul focului în mitologia europeană și orientală; cu Trovanții de la Ulmet, formațiuni geologice bizare de gresie cimentată; cu Platoul Meledic și peșterile sale în sare, asemănătoare, prin prezența sării, cu minele de la Wieliczka din Polonia sau Salzburg, deși formate prin procese carstice diferite; cu Muzeul Chihlimbarului de la Colți, care amintește de „drumul chihlimbarului” care lega Baltica de Mediterană în Antichitate; cu așezările rupestre de la Aluniș, Colți și Bozioru din „Țara Luanei”, biserici săpate în stâncă asemănătoare cu cele din Cappadocia sau Meteora; cu Grunjul de la Mânzălești; cu Mănăstirea Rătești din comuna Berca, ctitorie din secolul al XVII-lea care adăpostește un muzeu cu o biblie multilingvă din 1629, Biblia de la București, prima tipăritură românească, martoră a Reformei și a Renașterii europene; sau cu stațiunea balneară Sărata-Monteoru și cu podgoriile din Dealu Mare. Intrările principale în geoparc se fac prin Berca și prin Colți, iar fiecare dintre aceste destinații vorbește aceeași limbă: a unui pământ care păstrează, de milenii, memoria focului, a sării, a chihlimbarului și a vieții care a știut să se adapteze acolo unde alții au renunțat. La final, Vulcanii Noroioși rămân ceea ce au fost dintotdeauna pentru cei care i-au privit cu atenție: o lecție de smerenie în fața naturii și o punte între lumi. În conurile lor reci se oglindește istoria militară a unei Europe habsburgice, în gazul lor se citește saga petrolului european, în gărdurărița lor se păstrează amintirea stepei eurasiatice, iar în balaurul de noroi care încă bolborosește se ascunde, poate, cea mai veche dintre poveștile acestor meleaguri. Pentru călătorul de astăzi, ajuns aici din orice colț al Europei, platoul de la Berca oferă o experiență pe cât de accesibilă, pe atât de universală: aceea de a contempla, la doar două ore de București, un pământ care încă se naște, respiră și se transformă, un martor tăcut al istoriei profunde a continentului.