Muzeul Țăranului Român

O catedrală a memoriei rurale în inima Europei

Pe Șoseaua Kiseleff, la doi pași de Piața Victoriei, se ridică una dintre cele mai fascinante instituții culturale ale Europei de Est: Muzeul Național al Țăranului Român. Clădirea de cărămidă roșie, îmbrăcată într-un veșmânt arhitectural neoromânesc cu rădăcini în tradiția brâncovenească, adăpostește astăzi peste 90.000 de mărturii ale unei civilizații — ceramică, port popular, țesături, icoane, unelte, biserici de lemn întregi — care împreună alcătuiesc cea mai bogată colecție de artă și tradiții populare din România și una dintre cele mai valoroase din întreaga Europă. Instituția este „nouă, cu o istorie veche”, după cum îi plăcea să spună celor care i-au cunoscut destinul: reînființată la 5 februarie 1990, la doar șase săptămâni după căderea regimului Ceaușescu, ea continuă, în fapt, o tradiție muzeografică începută în 1906. În 1996, Muzeul Țăranului Român a devenit primul muzeu din Europa Centrală și de Est laureat al premiului EMYA — European Museum of the Year, cea mai prestigioasă distincție a sectorului muzeal european, acordată sub auspiciile Consiliului Europei. Pentru călătorul european cultivat, vizita acestui muzeu înseamnă mai mult decât parcurgerea unor săli cu exponate: înseamnă întâlnirea cu un mod de a gândi patrimoniul în care specificul românesc — țăranul ca figură universală a condiției umane — este pus în dialog cu marea poveste a culturii europene, de la Renașterea brâncovenească la avangardele secolului XX și la Europa muzeologică de astăzi.

Conceptul muzeului, așa cum l-au gândit fondatorii săi sub conducerea pictorului Horia Bernea, refuză intenționat logica clasică a muzeului etnografic de societate. Aici nu se prezintă „viața unui sat într-o anumită epocă”, ci „omul tradițional” — expresia pe care i-a dat-o etnografa Irina Nicolau, colaboratoarea cea mai apropiată a lui Bernea — ca matrice spirituală atemporală, capabilă să ofere lumii contemporane un reper de autenticitate. Filosoful Gabriel Liiceanu observa că muzeul propune „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă țăranul”. Această viziune eminamente europeană — participând la aceeași fascinație pentru „arta popoarelor” care, începând cu secolul al XIX-lea, a dat naștere marilor muzee etnografice ale continentului — a fost răsplătită în 1996 de juriul european, care a remarcat „calitatea imaginativă deosebit de rară” a expunerii și modul exemplar în care colecțiile au fost protejate în anii întunecați ai regimului comunist. Astăzi, muzeul găzduiește și elemente înscrise în patrimoniul imaterial universal: meșteșugul ceramicii de Horezu, prezent în colecțiile sale cu vase de o rafinament aparte, a fost înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial în decembrie 2012, alături de alte elemente românești precum doina și ritualul Călușului. Muzeul Țăranului Român este, așadar, un punct nodal în care memoria rurală a României se conectează la marile rețele ale patrimoniului european și mondial.

Rădăcini istorice: de la nașterea statului modern la marea familie a muzeelor etnografice europene

Geneza muzeului se pierde în ambițiile occidentalizante ale României moderne, la confluența dintre afirmarea națională și marile modele culturale ale Europei. Totul începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza — același reformator care, în plină epocă a constituirii statelor naționale europene, după modelul revoluțiilor de la 1848 — înființează Muzeul Național de Antichități, plasat deliberat în familia marilor muzee naționale ale continentului, de la Louvre la cele vieneze și berlineze. Unsprezece ani mai târziu, în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu — criticul literar format în spiritul școlii germane, lider al Junimii și unul dintre artizanii modernizării culturale a României — la acest muzeu se organizează „o secțiune deosebită în care să se expună lucrările de artă textilă făcute în țară: îmbrăcăminte, covoare, pânzării, postavuri”. Exponatele proveneau în principal din colecția locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care încă din 1864 organizase un mic muzeu în pavilionul casei sale — una dintre primele colecții etnografice private din sud-estul Europei. Aceste tentative timpurii, lipsite încă de o viziune muzeografică coerentă, aveau să devină baza pe care se va clădi instituția de mai târziu.

Momentul fondator vine în 1906, când, prin Decretul Regal nr. 2.777 din 13 iulie 1906, regele Carol I — aparținând dinastiei germane Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României unificate — înființează Muzeul de Etnografie, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială. Ideea îi aparține ministrului Instrucțiunii și Cultelor Mihail Vlădescu, iar realizarea ei se datorează în egală măsură reformatorului Spiru Haret. Director este numit, de la 1 octombrie 1906, Alexandru Tzigara-Samurcaș (1872–1952), istoric de artă, etnograf și muzeolog, primul român doctor în istoria artei. Formația lui Tzigara-Samurcaș este profund europeană: după studii la Universitatea din München (începând cu 1893), devine asistent la Direcția Generală a Muzeelor Regale din Berlin (1896–1897), iar la Paris, în anii 1896–1898, îi are profesori pe reputații istorici de artă André Michel și Müntz — cel din urmă specialist în colecțiile familiei Medici și în arta textilă europeană. Întors în țară, devine secretar al regelui Carol I și director al Fundației Universitare Carol I, militând decenii în șiră pentru „un adevărat muzeu național”, după cum își exprima retoric întrebarea într-un articol celebru: „Suntem vrednici de un muzeu național?”. În 1910, Tzigara-Samurcaș organizează secțiunea românească la expoziția internațională de artă populară de la Berlin — prima participare expozițională internațională a artei populare românești —, un gest care plasează tânăra instituție bucureșteană în rețeaua muzeelor etnografice ale Europei: Skansen-ul din Stockholm, deschis în 1891 de Arthur Hazelius ca prim muzeu în aer liber al continentului, muzeele populare germane din Berlin și München, viitorul Musée des Arts et Traditions Populaires din Paris (1937, fondat de Georges Henri Rivière). Muzeul din 1906 aparține, așadar, primei generații de muzee etnografice europene, născut din același romantism național care căuta rădăcinile populare ale identității moderne.

În 1912 începe construcția noului sediu de pe Șoseaua Kiseleff — „Muzeul de la Șosea”, cum îl vor alinta bucureștenii — iar șantierul, întrerupt de războaie și de vicisitudini financiare, se va întinde pe 29 de ani, până în 1941. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, „palatul” a fost la un pas să devină cazarmă pentru armata sovietică. Apoi a urmat lungul viraj comunist: în 1948, Tzigara-Samurcaș este înlăturat din funcția de director, iar colecțiile sunt alungate din sediul lor, adunate o vreme în palatul Știrbey de pe Calea Victoriei — sub numele de Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România, condus de etnograful Tancred Bănățeanu — pentru ca apoi să fie înghesuite în depozitele Muzeului Satului. Din 1953, clădirea de pe Kiseleff găzduiește succesiv Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului Comunist, devenind un omagiu adus cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu; în anii ’60 i se adaugă un corp central de birouri cu trăsături proletcultiste, în totală discordanță cu arhitectura originală. În 1978, instituția fondată în 1906 este practic desființată prin unirea cu Muzeul Satului.

Renașterea vine odată cu Revoluția din decembrie 1989. La 5 februarie 1990 — la șase săptămâni după execuția lui Ceaușescu — ministrul Culturii Andrei Pleșu, la recomandarea insistentă a istoricului de artă Dan Hăulică, îl numește pe pictorul Horia Bernea (1938–2000), fiul sociologului Ernest Bernea, în funcția de director al muzeului reînființat sub denumirea de Muzeul Țăranului Român. Inaugurarea oficială are loc în 1993, în a doua zi de Paști, cu prima expoziție a expunerii permanente, intitulată „Crucea”; în 1994 se deschid sălile cu icoane, în 1996 se inaugurează etajul sub titlul „Triumf”, iar în 2008 sala „Hrana”, întregind viziunea muzeografică. Dar drumul spre recunoașterea europeană a fost presărat cu încercări dramatice: în iunie 1990, în timpul „Mineriadei”, muzeul a fost devastat de minerii aduși în Capitală, fiind confundat cu sediul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat — continuatorul istoric al partidului lui Iuliu Maniu, interzis de comuniști. În 1996, la doisprezece ani de la înființare și după șase ani de existență în noua formulă, Muzeul Țăranului Român câștigă premiul EMYA — European Museum of the Year, acordat sub auspiciile Consiliului Europei de la Strasbourg, din 64 de muzee participante din 21 de țări. Distincția, înmânată directorului Horia Bernea de însăși Majestatea Sa Regina Fabiola a Belgiei — trofeul fiind statueta „The Egg” („Ouul”), o creație a sculptorului britanic Henry Moore — a fost pentru prima oară acordată unui muzeu din Europa Centrală și de Est, marcând revenirea simbolică a României în familia culturală europeană după decenii de izolare.

Capodopera arhitecturală: „palatul artei pământene” și patrimoniul artistic

Clădirea muzeului este ea însăși o declarație de principii. Proiectată de arhitectul Nicolae Ghica-Budești (1869–1943), o figură de seamă a școlii românești de arhitectură, ea a fost concepută — după viziunea muzeografică a lui Tzigara-Samurcaș — ca „un palat al artei pământene”, dispus în forma unei incinte de tip monastic. Stilul neoromânesc, cu puternice reflexe brâncovenești, se exprimă prin zidăria de cărămidă roșie, ferestrele reunite sub arcade, coloanele, balustrada, elementele traforate și turnul central cu foișorul amintind de clopotnițele vechilor mănăstiri, toate însoțite de un bogat repertoriu decorativ floral și zoomorfic. Edificiul, declarat monument istoric, se ridică pe locul fostei Monetării a Statului — unde funcționase până în 1912 vechiul muzeu —, pe un teren încărcat de istorie: aici se aflase cândva palatul domnitorului Nicolae Mavrogheni, un prinț fanariot din epoca dominației otomane asupra Țării Românești. Această succesiune de straturi — tradiție otomană, aspirație regală germană, modernitate europeană — face din clădire un veritabil palimpsest al istoriei românești în dialog cu cea europeană.

Arhitectura neoromânească a muzeului trebuie citită în contextul european mai larg al „stilurilor naționale” de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX: același impuls care i-a condus pe arhitecții germani și austrieci spre Jugendstil, pe francezi și belgieni spre Art Nouveau, pe britanici spre Arts and Crafts sau pe scandinavi spre romantismul național (întemeietorul Skansen-ului, Hazelius, era contemporan cu inițiatorii acestui curent) i-a determinat pe Ion Mincu — format la École nationale supérieure des Beaux-Arts din Paris —, pe Grigore și Cristofi Cerchez, pe Petre Antonescu și pe Ghica-Budești să caute un limbaj arhitectural „specific național”. Teza formulată de Alexandru Odobescu încă din 1870 — „să studiezi rămășițele, oricât de mici, ale producției artistice a trecutului și să le faci izvorul unei mari arte” — stă la baza întregii școli. Iar sursa principală de inspirație, stilul brâncovenesc, este el însuși o sinteză europeană: bizantină, otomană și renascentistă, născută în Țara Românească la începutul secolului al XVIII-lea, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714) — prinț martir, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, a cărui epocă de înflorire a rămas un reper al identității culturale naționale, în dialog permanent cu Barocul habsburgic al vecinătății transilvane. Muzeul de pe Kiseleff este, astfel, nu doar un container de patrimoniu, ci o operă de artă totală în care arhitectura, ca și colecțiile pe care le adăpostește, vorbește despre reziliența unei culturi aflate la răscrucea dintre Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică și ambițiile modernității occidentale.

Patrimoniul muzeului numără peste 90.000 de piese — martori tăcuți ai unei civilizații rurale ale cărei tehnici, credințe și forme estetice au traversat secolele. Colecția de ceramică, una dintre cele mai bogate din Europa, cuprinde aproximativ 18.000 de piese provenind din aproape 200 de centre olărești ale țării, cea mai veche datând din 1746. Alături de vasele utilitare — oale, ulcioare, cratițe, forme de cozonac — se află capodopere ale ceramicii smălțuite de la Horezu, ale cărei tradiții tehnice au fost înscrise în 2012 în patrimoniul imaterial UNESCO, vase cu influențe orientale destinate familiilor boierești, creații ale vestitului centru de la Rădăuți asociat cu familia de olari Colibaba (în special inegalabilul Constantin Colibaba) și piese provenite din centrul dispărut de la Vama Oașului. Unele dintre primele vase intrate în colecție provin chiar de la Expoziția Aniversară a celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, organizată în 1906 în Parcul Carol.

Colecția de port popular numără aproape 20.000 de piese de costum din toate provinciile românești, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea — un tezaur vestimentar care a atras donații prestigioase din partea unor personalități precum Regina Maria (născută Marie de Edinburgh, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii, una dintre cele mai carismatice figuri ale dinastiei românești), principesa Sabina Cantacuzino sau Elisa Brătianu. Colecția a fost prezentată și în expoziția „We Wear Culture” de pe Google Arts și Culture, alături de 3.000 de ani de istorie a modei mondiale. Colecția de țesături de interior — confecționate din in, cânepă, bumbac sau borangic — și cea de lemn, mobilier și feronerie, cu aproximativ 8.000 de obiecte (dintre care 130 realizate în tehnica dulgherească, răspândite pe toate zonele etnografice), întregesc imaginea unei culturi materiale de o remarcabilă coerentă estetică.

O categorie aparte o reprezintă colecția religioasă, cu aproape 4.000 de piese: icoane pe sticlă și pe lemn, izvoade pentru icoane, xilogravuri, veșminte preoțești, vase liturgice, troițe și cruci. Icoanele pe sticlă — pictate de țărani pentru țărani, datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea — provin din renumitele centre transilvănene Nicula, Maierii Albei Iulii, Făgăraș, Șcheii Brașovului sau Mărginimea Sibiului, teritorii care timp de secole au aparținut Monarhiei Habsburgice și Imperiului Austro-Ungar. Tradiția iconarilor de la Nicula se înscrie, de altfel, într-o familie mai largă de pictură „pe dosul sticlei” (Hinterglasmalerei) răspândită în spațiul central-european — Bavaria, Austria, Elveția —, un dialog intercultural pe care muzeul îl ilustrează cu prisosință. Între exponatele cu rezonanță istorică europeană se numără și o metopă de la Tropaeum Traiani, monumentul ridicat de împăratul Traian în Dobrogea pentru a celebra cucerirea Daciei — o amintire a stratului roman al civilizației de pe aceste meleaguri.

Însă piece de résistance a expunerii — supranumită „casa în casă” — este locuința țăranului Antonie Mogoș din satul Ceauru, județul Gorj, construită între 1875 și 1879 și adusă la București încă din 1909 de către Tzigara-Samurcaș. Mogoș era un sculptor în lemn autodidact și cantor bisericesc al cărui geniu popular a fost descoperit tardiv; casa sa, ridicată și împodobită cu sculpturi realizate de propriile mâini într-un stil inedit, a fost prezentată de la început într-o manieră nenaturalistă, obiectele fiind expuse fragmentar, sugerând anexele gospodăriei. În 1936, Konrad Hahm, directorul Muzeului din Berlin, a făcut o paralelă memorabilă între modul de expunere al casei și celebrul Altar al lui Zeus din Pergamon. După ce regimul comunist a mutat-o în aer liber la Muzeul Satului, casa lui Mogoș s-a reîntors la Muzeul Țăranului Român în 2002, reluând expunerea originală.

O altă dimensiune esențială a patrimoniului este misiunea de salvare a bisericilor de lemn. Sub impulsul lui Horia Bernea, muzeul a achiziționat după 1990 șase biserici de lemn din județele Arad și Hunedoara: două au fost aduse la București — cea din Bejan, monument istoric de la finele secolului al XVIII-lea cu hramul Sfântului Nicolae, transferată în curtea interioară a muzeului în 1992 și sfințită în 1993, în a doua zi de Paști, și cea din Mintia, expusă în interior —, iar patru sunt conservate in situ (la Lunca Moților, Groșii Noi, Julița și Troaș). Această misiune de salvare se înscrie în tradiția europeană a prezervării patrimoniului religios în lemn — de la bisericile-stâlp (stavekirker) ale Norvegiei, înscrise în patrimoniul UNESCO, la bisericile de lemn din Maramureș, și ea însăși în patrimoniul mondial din 1999 —, muzeul bucureștean oferind un sanctuar ultim pentru monumente aflate la un pas de prăbușire. În curtea muzeului, vizitatorul întâlnește și troițe închinate femeii — Sfintei Teodora, Sfintei Paraschiva, Fecioarei Maria —, precum și un fus monumental de lemn, „Fusul cu Țurcălău”, înalt de aproximativ patru metri, un obiect-simbol al muncii domestice feminine.

Legende, personalități și momente de cotitură

Istoria muzeului este populată de personalități ale căror destine s-au întrepătruns cu soarta instituției. Alexandru Tzigara-Samurcaș rămâne figura tutelară: aristocrat de origine aromână, membru al societății Junimea, prieten al lui Maiorescu, format la München, Berlin și Paris, secretar al regelui Carol I, el a fost ctitorul efectiv al muzeului și a rămas director până în 1948, când regimul comunist l-a înlăturat. Activitatea sa de colecționar, de organizator de expoziții internaționale și de teoretician al artei populare a influențat „tot ceea ce a însemnat acest muzeu în istoria culturii românești”. După dispariția sa, în 1952, memoria instituției a fost păstrată în umbră, colecțiile fiind dispersate, până la renașterea din 1990.

Horia Bernea (1938–2000) este, alături de Tzigara, cel de-al doilea mare ctitor. Pictor de reputație internațională — cu expoziții la Paris, Londra, Edinburgh, Glasgow, Budapesta și Haga, premiat la Bienala de la Paris în 1971 — Bernea a fost arhitectul spiritual al muzeului reînființat, director între 1990 și 2000. El a fost consultat asupra denumirii instituției, iar alegerea „Muzeul Țăranului Român” — un nume care pe mulți i-a nedumerit la început, într-o epocă în care cuvântul „țăran” părea încărcat de conotații peiorative — s-a dovedit genială. Bernea a creat o muzeografie de autor, în care obiectele nu sunt „expuse”, ci „puse în scenă”, într-un discurs vizual care îmbină antropologia cu arta contemporană; el a fost cel care a descoperit, în 1991, biserica de lemn din Bejan aflată la un pas de prăbușire și a inițiat salvarea ei. A murit la Paris, în decembrie 2000, iar trupul său a fost adus în țară și înmormântat la Biserica Mavrogheni, în imediata apropiere a muzeului, la funeralii participând ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu Patriarhul Teoctist. Astăzi, cinematograful muzeului îi poartă numele — Studioul Horia Bernea.

Printre colaboratorii apropiați ai lui Bernea se numără etnografa Irina Nicolau, ale cărei însemnări au păstrat memoria `(-) „înființării”` muzeului, și filosoful Andrei Pleșu, al cărui act întemeietor din 5 februarie 1990 a făcut posibilă renașterea. Istoricul Dan Hăulică a fost cel care l-a recomandat insistent pe Bernea. După moartea acestuia, instituția a fost condusă, între 2001 și 2005, de istoricul Dinu C. Giurescu, iar în perioada de tranziție a șantierului de restaurare, între 2016 și 2019, de artista Lila Passima; din 2019/2020, destinele muzeului sunt încredințate directorului Virgil Ștefan Nițulescu, specialist în patrimoniu imaterial, care a coordonat revenirea instituției la viață după deceniul de șantier.

Momentele de cotitură ale muzeului se confundă cu cele ale istoriei României însăși. Perioada comunistă — când clădirea a găzduit Muzeul Lenin-Stalin și apoi Muzeul Partidului, devenind un templu al cultului lui Ceaușescu — a lăsat urme fizice vizibile și astăzi: la subsolul muzeului există încă o sală cu o expunere ironică a unor artefacte din fosta epocă, un memento al absurdului totalitar. Mineriada din iunie 1990, când instituția a fost devastată fiind confundată cu sediul Partidului Național Țărănesc, rămâne o rană nevindecată a tranziției postcomuniste. Iar în 1996, la Strasbourg, Regina Fabiola a Belgiei a înmânat lui Horia Bernea trofeul „The Egg” al lui Henry Moore — primul premiu EMYA acordat vreodată unui muzeu din estul Europei, la doar șase ani de existență a noii instituții, într-o ceremonie care a simbolizat reintegrarea României în concertul cultural al continentului. În 2006, cu prilejul centenarului, muzeul a primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer; în 2007 a căpătat statutul de muzeu de importanță națională; în 2025 a sărbătorit 35 de ani de la reînființare, iar în 2026 marchează 120 de ani de la fondarea din 1906 și 30 de ani de la consacrarea europeană.

Ghid practic de vizitare și experiența turistului de azi

Muzeul Național al Țăranului Român se află pe Șoseaua Kiseleff nr. 3, Sector 1, București, vis-à-vis de Piața Victoriei — expoziția permanentă —, iar pentru expozițiile temporare, Clubul Țăranului, cinematograful și târgurile, adresa secundară este Strada Monetăriei nr. 3. Cea mai comodă cale de acces este metroul, stația Piața Victoriei (liniile M1 și M2), urmată de o plimbare de câteva minute; autobuzele 205, 381 și 783 opresc în apropiere. Programul de vizitare este de miercuri până duminică, între orele 10:00 și 18:00, ultima intrare fiind permisă la ora 17:00; muzeul este închis lunea și marțea. Tarifele de intrare sunt modice pentru standardele europene: 20 de lei pentru adulți, 10 lei pentru pensionari, iar elevii, studenții, posesorii de card Euro 26 sub 30 de ani și persoanele cu handicap beneficiază de reducere de 75%, plătind 5 lei. Fotografiile personale sunt permise, iar pentru filmări profesionale există taxe suplimentare.

După aproape un deceniu de lucrări de consolidare și restaurare (2016–2025), muzeul și-a redeschis porțile în etape: în aprilie 2025, parterul, cu expoziția „Legea creștinească” — o suită de săli dedicate culturii religioase țărănești (Frumusețea crucii, Postul, Reculegerea, Moaștele, Ferestrele, Timpul, Crucea–Pomul vieții, Puterea crucii, Icoane și Școala satului) —, iar în 2026, odată cu aniversarea a 120 de ani de istorie, etajul întreg, cu expoziția „Rânduiala vieții”, care reia firul muzeografiei lui Horia Bernea prin sălile Triumf, Haina, Munca — focul, Munca — apa și vântul, Laolaltă, Minorități (găzduind expoziția „Huțulii”), Locuire, Tipologii (cu „Instrumente muzicale aerofone”), Casa-n casă și Hrana care ne leagă. Pentru o vizită completă — parter, etaj, Casa Mogoș, biserica de lemn din Bejan și curtea cu troițe — este bine să rezervați între două și trei ore. Spațiile expoziționale de la Strada Monetăriei găzduiesc expoziții temporare, iar cinematograful muzeului — Studioul Horia Bernea și Grădina Cinema, cu o capacitate de aproximativ 300 de locuri — este unul dintre cele mai apreciate spații de film de autor din capitală, prezentând producții europene și documentare antropologice. Clubul Țăranului, cafeneaua-restaurant din incintă, unde bucătăria tradițională românească este pregătită de echipa restaurantelor La Mama, oferă un popas binevenit: o cafea sau un prânz cu ciorbă, sarmale și mămăligă, sub privirea ferestrelor în arcade ale palatului. De-a lungul anului, curtea muzeului devine scenă pentru târguri tradiționale de mare succes — Târgul Mărțișorului la finele lui februarie, Târgul de icoane din septembrie sau Târgul de Crăciun —, ocazii în care meșterii populari vin să-și vândă creațiile, iar atmosfera devine cea a unui sat în sărbătoare. Magazinul muzeului, cu publicațiile Editurii MARTOR — editura instituției, care publică din 1996 și anuarul de antropologie MARTOR —, oferă cataloage, cărți și obiecte de artizanat.

Pentru călătorul european, muzeul se înscrie natural într-un traseu cultural al Bucureștiului alături de Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din Herăstrău, de Muzeul Național de Geologie de pe Kiseleff sau de Muzeul Antipa, aflat vizavi. Turul virtual disponibil la 360.muzeultaranuluiroman.ro și prezența instituției pe Google Arts și Culture permit explorarea colecțiilor și de la distanță, iar evenimente precum Noaptea Muzeelor aduc publicul în contact direct cu exponatele. Telefonul de contact este 021.317.96.61, iar site-ul oficial, muzeultaranuluiroman.ro, este mereu actualizat.

Ceea ce rămâne, la finalul vizitei, este impresia profundă a unei instituții care a știut să traverseze secolele fără să-și piardă sufletul: un palat al artei populare construit de un rege german pe fundațiile unei monetării otomane, gândit de un istoric de artă format la München, Berlin și Paris, reînviat de un pictor cu vocație europeană la șase săptămâni după căderea unui dictator, consacrat de juriul Consiliului Europei ca cel mai bun muzeu al anului 1996 și redeschis, după un deceniu de restaurare, exact la 120 de ani de la înființare. Muzeul Țăranului Român demonstrează, în fiecare sală, că țăranul român — cu portul său, cu ceramica sa înscrisă în patrimoniul UNESCO, cu icoanele sale pe sticlă înrudite cu tradiția central-europeană, cu bisericile sale de lemn înrudite cu cele scandinave — nu este o periferie a Europei, ci o voce esențială a acesteia, păstrată vie într-un monument de arhitectură care este el însuși operă de artă.