Transalpina

În inima Carpaților Meridionali, acolo unde munții Parâng se ridică semeț către cer, se desfășoară una dintre cele mai impresionante realizări de inginerie rutieră din Europa de Sud-Est: Transalpina, drumul național DN 67C. Această șosea, cunoscută și sub numele de „Drumul Regelui", nu este doar cea mai înaltă arteră rutieră din România, atingând amețitoarea altitudine de 2.145 de metri în Pasul Urdele, ci și un monument al patrimoniului cultural european, un fir care leagă civilizații milenare într-o singură panglică de asfalt ce șerpuiește pe creasta munților.

În anul 2026, Transalpina își consolidează statutul de destinație europeană de elită, ocupând locul al cincilea într-un clasament prestigios realizat de compania Avis și prezentat de Euronews Travel, care a analizat cele mai șerpuite și pitorești drumuri din întreaga Europă. Cu un scor de 73 din 100 de puncte, șoseaua românească devansează trasee celebre din Elveția, Franța și Austria, situându-se alături de legendarul Stelvio Pass din Italia (locul întâi, cu 2.757 m altitudine și 685 de curbe), de spectaculosul Furka Pass din Elveția (celebru pentru apariția în filmul James Bond „Goldfinger"), de Grossglockner High Alpine Road din Austria și de Trollstigen din Norvegia. Această recunoaștere internațională plasează Transalpina în rândul marilor drumuri alpine ale continentului, alături de trecătorile care au făcut istorie încă din epoca romană.

Cu o lungime de 148 de kilometri, Transalpina traversează patru județe – Gorj, Vâlcea, Sibiu și Alba – și leagă două lumi istorice distincte: Oltenia, cu tradițiile sale milenare de păstorit, și Transilvania, cu moștenirea sa culturală complexă, influențată de secole de conviețuire româno-maghiară-săsească. Pe o porțiune de aproximativ 20 de kilometri, în județele Gorj și Vâlcea, drumul capătă caracterul unei veritabile „șosele de creastă", trecând la doar câțiva metri de vârfurile Dengheru (2.084 m), Păpușa (2.136 m), Urdele (2.228 m), Iezer (2.157 m) și Muntinu (2.062 m), oferind priveliști care taie respirația și o senzație unică de a conduce „cu capul în nori".

Rădăcini istorice și Conexiuni europene majore

Istoria Transalpinei este profund înrădăcinată în marile curente ale istoriei europene, începând cu antichitatea romană și continuând prin epocile moderne cu influențe habsburgice, germane și regal-monarhice. Începuturile acestui drum se pierd în negura timpului, însă documente istorice atestă că traseul corespunde așa-numitului „Coridor IV Strategic Roman", construit de legiunile romane în timpul războaielor dacice (101-106 d.Hr.) sub împăratul Traian. Acest drum făcea parte din rețeaua extinsă de căi militare romane cunoscute sub numele de Via Militaris, care legau provinciile imperiale și permiteau deplasarea rapidă a trupelor și a comunicațiilor între Roma și frontierele imperiului. Legiunile romane, în drumul lor spre cucerirea Sarmisegetuzei Regia, capitala regatului dac al lui Decebal, au deschis drumuri prin pădurile Carpaților, iar Transalpina reprezintă, potrivit istoricilor, una dintre cele mai vechi rute strategice din Europa, cu o vechime de peste 1.900 de ani.

După căderea Imperiului Roman, traseul a continuat să fie folosit, transformându-se într-o potecă de transhumanță, cunoscută în popor sub numele de „Poteca Dracului". Păstorii din Mărginimea Sibiului, cu turmele lor de oi, traversau munții pe acest drum îngust și periculos pentru a ajunge la pășunile din Țara Românească, păstrând astfel o tradiție milenară de migrație sezonală care amintește de rutele pastorale din Alpii elvețieni sau din Pirinei.

O nouă pagină a istoriei acestui drum se deschide în secolul al XVIII-lea, când Oltenia intră sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, după Pacea de la Passarowitz (1718). În lucrarea sa fundamentală „Istoria Olteniei supt austriaci (1718-1739)", istoricul Constantin C. Giurescu arată că încă din anul 1731 autoritățile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanță ce lega Transilvania de Oltenia. Inginerul maior I.C. Weiss, trimis să cartografieze provincia, a întocmit planuri pentru fortificații și drumuri strategice, iar în 1731 a înaintat la Sibiu rapoarte detaliate privind construcția unui drum accesibil trăsurilor și încărcăturilor grele între cele două provincii. Această inițiativă habsburgică reflecta politica expansionistă a Imperiului Austriac, care căuta să integreze teritoriile cucerite în rețeaua sa economică și militară, asemenea modului în care Imperiul Roman construise drumurile sale sau în care Napoleon avea să realizeze marile șosele imperiale franceze în secolul al XIX-lea.

Însă visul habsburgic de a avea un drum transcarpatic modern nu s-a materializat în acea perioadă, iar Oltenia a revenit sub stăpânire otomană în 1739, după Pacea de la Belgrad. Abia în perioada interbelică, când România Mare se consolida ca stat național unitar, Transalpina avea să cunoască renașterea sa magnifică. Având în vedere învățămintele Primului Război Mondial, regele Carol al II-lea al României a dorit să aibă la dispoziție un drum strategic, pentru artileria montană trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele ce se mișcau între Valahia și Transilvania. Pentru stabilirea traseului drumului, primul-ministru Gheorghe Tătărescu a plecat personal pe munte de la Novaci la Lotru, însoțit de 20 de călăreți din Novaci, conduși de învățătorul Ion D. Giurgiulan, marcând astfel începutul unei epoci noi pentru această rută.

Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939, într-un context geopolitic tensionat, când Europa se îndrepta spre cel de-al Doilea Război Mondial. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat însuși regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum și de primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa Arethia. Aceștia au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflându-se chiar regele Carol al II-lea, într-un gest simbolic care marca importanța strategică și națională a acestui proiect. După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de „Drumul Regal" sau „Drumul Regelui", denumire care înlocuia definitiv vechea „Poteca Dracului" și care evoca, într-un mod deliberat, tradiția marilor drumuri regale europene, de la cele ale regilor Franței până la cele ale împăraților austrieci.

Paradoxal, istoria Transalpinei este marcată și de prezența militară germană. Atât în timpul Primului Război Mondial, cât și în cel de-al Doilea Război Mondial, armata germană – mai întâi cea a Imperiului German, apoi Wehrmachtul – a reabilitat și pietruit acest drum din rațiuni militare strategice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când România era aliată cu Germania nazistă, inginerii militari germani au folosit această cale de acces pentru transportul trupelor și materialului de război între fronturile din est și cele din sud-estul Europei. Această legătură cu tradiția inginerească militară germană – renumită pentru construcția de drumuri în condiții extreme, de la Autobahnen până la șoselele alpine din Bavaria și Austria – a conferit Transalpinei un caracter tehnic robust, rezistent în timp, care a permis supraviețuirea sa până în zilele noastre.

Capodoperă arhitecturală și Patrimoniu artistic

Transalpina reprezintă o adevărată capodoperă de inginerie rutieră montană, un dialog impresionant între om și natură care se desfășoară la peste 2.000 de metri altitudine. Pe cei 148 de kilometri ai săi, drumul urcă și coboară prin peisaje de o sălbăticie rară, traversând patru județe și oferind priveliști care rivalizează cu cele mai spectaculoase drumuri alpine din Europa Centrală. Porțiunea cea mai impresionantă se întinde între stațiunea Rânca și Obârșia Lotrului, pe aproximativ 20 de kilometri, unde șoseaua capătă caracterul unei „șosele de creastă", rulând la mică distanță de vârfurile semețe ale Munților Parâng.

Pasul Urdele, la 2.145 de metri altitudine, reprezintă punctul culminant al întregului traseu și al întregului lanț muntos carpatic pentru circulația rutieră. De aici, panorama se deschide în toate cele patru zări, cuprinzând creste alpine, văi adânci și platouri învăluite în ceață sau strălucind sub soare. În zilele senine, se pot zări Munții Retezat la vest, Munții Făgăraș la est și întreaga depresiune a Transilvaniei până la Carpații Orientali. Această poziție strategică a făcut ca Pasul Urdele să fie, de-a lungul secolelor, un punct de trecere vital între cele două părți ale țării, un „loc de întâlnire" între culturi și civilizații.

De-a lungul traseului, Transalpina adună un patrimoniu natural de excepție, încadrat în multiple arii protejate Natura 2000. Lacul Gâlcescu, situat la 1.950 de metri altitudine, este cel mai întins iezer glaciar din zona Gorjului, cu o lungime de 230 de metri, o lățime de 165 de metri și o adâncime maximă de 10 metri. Acest lac, declarat monument al naturii și încadrat într-o rezervație naturală geologică, floristică și peisagistică încă din 1932, reprezintă o relicvă a erei glaciare cuaternare, martor tăcut al ultimului mare îngheț care a acoperit Carpații. La doar zece minute de mers pe jos de Cabana Obârșia Lotrului se află spectaculoasa Cascada Dracilor, o cădere de apă de 12 metri înălțime care își trage numele din vechile legende locale. Mai departe, Lacul Iezer, situat la 1.900 de metri altitudine aproape de izvoarele râului Gilort, completează acest peisaj de basm, oferind un cadru idilic pentru drumeții și contemplare.

Pe partea nordică a drumului, în apropiere de Lacul Oașa, se întinde un peisaj de o frumusețe tulburătoare, imortalizat în literatura română de marele scriitor Mihail Sadoveanu. Aici, pe Valea Frumoasei, în Munții Șureanu, se află fosta cabană de vânătoare a lui Sadoveanu, construită în 1927, unde acesta se retrăgea pentru a scrie și a vâna, departe de agitația capitalei. Locul, numit de Sadoveanu „Raiul din Valea Frumoasei" sau „Raiul de la Oașa Mică", a inspirat opere precum „Valea Frumoasei" (1938) și „Povestirile de la Bradu' Strâmb" (1941), cărți care au făcut cunoscută în întreaga lume frumusețea acestor meleaguri. În prezent, atât cabana lui Sadoveanu, cât și vechea cabană Oașa și celebrul brad strâmb se află sub apele barajului Oașa, un lac de acumulare de o frumusețe aparte, cu ape limpezi în care se oglindește cerul.

Modernizarea drumului, începută în 2009 și parțial finalizată, a reprezentat un efort financiar și tehnic considerabil, investiția licitată ridicându-se la 1,3 miliarde de lei. Însă, Transalpina rămâne un „drum în lucru" în sens juridic, cu restricții de circulație și lipsuri în ceea ce privește elementele de siguranță pe anumite tronsoane, în special între Obârșia Lotrului și Barajul Oașa. Acest statut paradoxal – de drum modern, dar încă în construcție – reflectă dificultățile administrative și financiare ale unui proiect ambițios într-o zonă protejată Natura 2000, unde legislația europeană impune studii de impact asupra mediului riguroase, studii care, în cazul Transalpinei, au fost omise inițial, generând un scandal de mediu la nivel european.

Legende, personalități și momente de cotitură

Transalpina este învăluită în legende și povești care îi conferă o aură de mister și fascinație. Cea mai veche dintre acestea este „Poteca Dracului", nume care evocă pericolul și sălbăticia traseului în vremurile când nu era decât o cărare îngustă, bătătorită de copitele oilor și de bocancii păstorilor. Se spune că numele vine de la faptul că, în nopțile întunecate, vântul șuiera prin stânci într-un mod înfricoșător, sau că păstorii, trecând pe aici cu turmele, întâlneau animale sălbatice precum lupii și urșii, dând naștere unor povești despre spirite rele care pândeau în noapte.

O altă legendă locală, transmisă din generație în generație, susține că la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, fiecare familie din satele de pe traseu a participat la construirea unei porțiuni din drum, în funcție de posibilitățile fizice și financiare ale sale. Astfel, drumul ar fi fost construit „cu mâinile oamenilor", fiecare gospodar contribuind cu muncă și materiale, un exemplu timpuriu de solidaritate comunitară care amintește de tradițiile de construcție colectivă din satele alpine elvețiene sau bavareze.

Personalitatea cea mai strâns legată de Transalpina rămâne regele Carol al II-lea, cel care a inaugurat „Drumul Regelui" în 1939. Regele, pasionat de automobilism și de progres tehnic, a dorit ca acest drum să fie nu doar o cale de comunicație militară, ci și un simbol al modernizării României, al capacității țării de a realiza mari lucrări de infrastructură comparabile cu cele din țările occidentale. În ziua inaugurării, coloana regală, condusă chiar de Carol al II-lea la volan, a parcurs întregul traseu de la Novaci la Săliște, o călătorie de opt ore care, în zilele noastre, se realizează în aproximativ trei ore. Prezența tânărului principe Mihai, viitorul rege Mihai I, alături de tatăl său, a marcat un moment de continuitate dinastică și de speranță pentru viitorul țării, într-o perioadă în care norii războiului se adunau deja la orizontul Europei.

O altă figură emblematică este primul-ministru Gheorghe Tătărescu, cel care, în calitate de șef al guvernului, a coordonat personal recunoașterea terenului și a inaugurat lucrările de construcție pe platoul Novaciului. Împreună cu el, învățătorul Ion D. Giurgiulan și cei 20 de călăreți din Novaci au deschis calea pentru muncitorii care aveau să transforme poteca într-o șosea regală. Acești oameni, anonimi în mare parte, reprezintă spiritul pionierilor, al celor care au pus umărul la construirea unei opere care avea să dăinuie secole de-a lungul.

Nu poate fi trecută cu vederea nici personalitatea literară a lui Mihail Sadoveanu, marele scriitor român care a găsit în peisajele Transalpinei inspirația pentru unele dintre cele mai frumoase pagini ale literaturii române. Cabana sa de la Oașa, construită în 1927 pe terenul oferit de prietenul său Ionel Pop, a fost martora unor seri liniștite de creație, dar și a unor momente de refugiu în timpul bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului în vara anului 1944. Sadoveanu descria aceste locuri ca fiind „împărăția sălbăticiunilor, cât țin munții și sihlele", iar operele sale au contribuit decisiv la promovarea acestor meleaguri ca destinații turistice de valoare universală.

Un moment de cotitură dramatic în istoria recentă a Transalpinei este scandalul de mediu care a însoțit lucrările de modernizare începute în 2009. Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) a confirmat că lucrările s-au derulat în absența unui acord de mediu, cererea fiind respinsă în octombrie 2011, întrucât lucrările fuseseră deja executate în proporție de peste 80%. Conform legislației europene, respectiv Directivei Consiliului UE nr. 85/337/CEE, un acord de mediu nu poate fi emis retroactiv, iar pentru obținerea acestuia era necesar un studiu de impact asupra mediului, procedură omisă înainte de începerea lucrărilor. Acest scandal a pus în evidență tensiunea dintre dezvoltarea infrastructurii și protecția patrimoniului natural, o dezbatere care continuă să fie actuală în întreaga Europă, de la proiectele de autostrăzi prin Alpi până la cele din Carpați.

Ghid practic de vizitare și Experiența turistului de azi

Pentru călătorul contemporan care dorește să experimenteze magia Transalpinei în anul 2026, este esențial să cunoască programul de circulație și restricțiile impuse de autoritățile rutiere. Fiind un drum montan de înaltă altitudine, Transalpina este închisă pe perioada iernii pe sectorul alpin, în special între stațiunea Rânca și Obârșia Lotrului, porțiune care rămâne acoperită cu zăpadă peste șase luni pe an, în general din noiembrie până în mai. Deschiderea oficială a circulației variază de la an la an, în funcție de condițiile meteorologice și de topirea zăpezii, fiind stabilită de o comisie CNAIR după evaluarea stării drumului.

În anul 2026, circulația rutieră pe sectorul cuprins între Rânca (km 34+800) și Curpăt (km 79+200) a fost redeschisă oficial vineri, 29 mai 2026, începând cu ora 09:00, după verificările unei comisii formate din reprezentanți ai CNAIR, DRDP Craiova și DRDP Cluj. Până pe 30 iunie 2026, circulația este permisă în intervalul orar 09:00-20:00, iar din 1 iulie până pe 31 august, programul se prelungește între orele 07:00 și 21:00. Din 26 septembrie, programul se reduce din nou la intervalul 09:00-18:00. Închiderea definitivă pentru iarnă are loc de obicei în a doua jumătate a lunii octombrie, în 2025 fiind anunțată pentru 20 octombrie, însă data exactă pentru 2026 urmează să fie stabilită de autorități în funcție de vreme.

Restricțiile de circulație sunt stricte și trebuie respectate cu rigurozitate. Pe sectorul de creastă, viteza maximă permisă este de doar 30 km/oră, iar accesul este interzis autovehiculelor cu masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone. Aceste măsuri sunt necesare pentru siguranța circulației pe un drum îngust, cu serpentine abrupte și cu vizibilitate variabilă din cauza ceții frecvente la această altitudine. Regimul juridic al drumului rămâne „drum în lucru", circulația desfășurându-se pe timp de zi și pe risc propriu, cu marcaje rutiere provizorii pe anumite porțiuni.

Itinerariul clasic al unei traversări complete a Transalpinei pornește din orașul Novaci, județul Gorj, un centru istoric cu tradiții legate de păstorit și de legendele dacice, situat la poalele Munților Parâng. De aici, drumul urcă spre stațiunea Rânca, aflată la 1.600 de metri altitudine, cea mai înaltă stațiune montană din România, un paradis pentru iubitorii de schi iarna și de drumeții vara. Rânca oferă numeroase opțiuni de cazare, de la hoteluri moderne până la pensiuni tradiționale, și restaurante unde se pot savura preparate specifice zonei: bulz, mămăligă cu brânză și smântână, cârnați afumați și păstrăv proaspăt.

De la Rânca, drumul continuă spre nord, urcând spre Pasul Urdele, punctul culminant al traseului la 2.145 de metri. Aici, o oprire este obligatorie pentru a admira panorama de 360 de grade asupra crestelor alpine. În apropiere se află platoul Muntinu, unde tarabele vânzătorilor locali oferă suveniruri, produse tradiționale și gustări calde. Coborând spre Obârșia Lotrului, drumul trece pe lângă Lacul Gâlcescu, accesibil printr-o drumeție de aproximativ două ore pe marcajul bandă roșie, și pe lângă Cascada Dracilor, aflată la doar zece minute de mers de cabana Obârșia Lotrului.

Continuând spre nord, șoseaua trece pe lângă Barajul Oașa și Lacul Oașa, un lac de acumulare de o frumusețe aparte, înconjurat de păduri de brad și molid, unde se oglindește cerul și unde se poate pescui sau face plimbări cu barca. Aici se află și fosta cabană a lui Mihail Sadoveanu, acum sub apele lacului, dar zona păstrează încă aura literară și spirituală a marelui scriitor. De la Lacul Oașa, drumul coboară spre Valea Sebeșului, trecând prin localități cu tradiții săsești și românești, până la orașul Sebeș, județul Alba, unul dintre cele mai vechi orașe din Transilvania, cu o cetate medievală impresionantă și cu Biserica Evanghelică, monument de arhitectură gotică.

Pentru cei care doresc să exploreze și împrejurimile, zona oferă numeroase obiective complementare: Peștera Muierilor și Peștera Polovragi, situate în apropiere de Novaci, cu formațiuni carstice spectaculoase și legende despre comorile ascunse de haiduci; Mănăstirea Oașa și Mănăstirea Obârșia Lotrului, lăcașuri de cult ortodoxe izolate în munte, adevărate oaze de liniște spirituală; stațiunile de schi Transalpina și Șureanu, pentru iubitorii sporturilor de iarnă. De asemenea, în fiecare an, în luna septembrie, pe porțiunea de serpentine dintre Novaci și Rânca se desfășoară Campionatul Național de Viteză în Coastă, etapa Rânca, un eveniment care atrage pasionații de automobilism din întreaga țară și din Europa.

Transalpina rămâne, astfel, nu doar un drum, ci o experiență completă, o călătorie prin timp și spațiu care leagă antichitatea romană de prezentul european, natura sălbatică de civilizația umană, și Oltenia de Transilvania într-o singură respirație de munte. Pentru călătorul european care caută autenticitate, aventură și frumusețe nealterată, Transalpina reprezintă o destinație de neegalat, un loc unde Europa își dezvăluie încă misterele și splendoarea sa aparte, la peste 2.000 de metri deasupra nivelului mării.