Situl arheologic Sarmizegetusa

O cetate deasupra Europei: introducere și valoare universală

La peste 1.200 de metri altitudine, în inima Munților Orăștiei din Transilvania de sud-vest, pe Dealul Grădiștei — un pisc care domină valea râului cu același nume — se întind ruinele celei mai impunătoare capitale ale unei civilizații pe care istoria europeană a numit-o multă vreme, cu un cuvânt nedrept, „barbară”. Aici s-a aflat Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, cel mai important centru militar, religios și politic al lumii dacice vreme de aproape un secol și jumătate, între mijlocul secolului I î.Hr. și vara anului 106 d.Hr., când legiunile lui Traian au cucerit-o și au șters-o aproape de pe fața pământului. Astăzi, situl arheologic de la Grădiștea de Munte, situat pe teritoriul satului cu același nume din comuna Orăștioara de Sus, județul Hunedoara, face parte din ansamblul „Cetăți dacice din Munții Orăștiei”, înscris în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 1999 — o recunoaștere a faptului că aceste fortificații reprezintă, în cuvintele experților UNESCO, „imaginea unei civilizații antice viguroase și inovatoare”, capabilă să dezvolte o arhitectură militară originală, un urbanism proto-orașenesc și un sistem religios unic în Europa de dincolo de Rin.

Pentru călătorul european cultivat, Sarmizegetusa Regia este mai mult decât un simplu sit arheologic. Este locul unde s-a încheiat una dintre cele mai dramatice confruntări dintre Imperiul Roman și lumea „barbară” a Europei — războaiele daco-romane ale lui Traian —, este punctul de plecare al provinciei romane Dacia, care avea să modeleze destinul unei întregi regiuni timp de 165 de ani, și este, în același timp, unul dintre puținele locuri din Europa unde poate fi contemplată, la scară monumentală, arhitectura sacră a unei civilizații pre-romane care a atins un nivel de dezvoltare urbanistic rivalizând cu marile centre ale lumii elenistice. Aici, la 1.200 de metri deasupra nivelului mării, dacii au construit un oraș pe peste 250 de terase antropogene, au săpat kilometri de canale pentru captarea și distribuția apei potabile, au bătut monedă imitând denarii romani, au ridicat opt temple — două circulare și șase patrulatere, după cele mai recente descoperiri — și au adunat un tezaur al cărui aur avea să finanțeze, la Roma, forul și Columna lui Traian. Vizitatorul care pășește astăzi pe ruinele cetății pășește, în fond, pe una dintre pietrele de hotar ale istoriei europene: granița dintre două lumi, cea romană și cea dacică, a căror întâlnire violentă — dar și fuziune creatoare — a dat naștere, printre altele, poporului român și moștenirii sale latine.

Rădăcini istorice și conexiuni europene majore

Povestea Sarmizegetusei începe în plin secol I î.Hr., într-un moment în care Europa era teatrul unor transformări politice de anvergură. În jumătatea acelui secol, regele Burebista — un nume care rezonează încă în istoriografia europeană drept primul unificator al triburilor geto-dacice — a reușit, cu ajutorul marelui preot Deceneu, să creeze un stat centralizat care se întindea de la Pontul Euxin până în Câmpia Panonică și de la Munții Haemus până la mlaștinile Pripetului. Acest regat, comparabil ca ambiție și organizare cu statele elenistice din jur sau cu expansiunea romană a lui Cezar în Galia, își avea inițial capitala la Argedava, identificată de istorici cu cetatea de la Costești-Cetățuie, aflată în apropiere, după care, spre sfârșitul domniei lui Burebista, centrul de putere s-a mutat la Sarmizegetusa Regia. Contextul european al acestei ascensiuni este esențial: Burebista s-a implicat direct în politica Romei republicane, alegând să-l sprijine pe Pompei în războiul civil împotriva lui Cezar în anul 48 î.Hr. — o dovadă a faptului că regatul dac era deja un actor recunoscut pe scena diplomatică a Mediteranei. Asasinat în 44 î.Hr., la scurt timp după moartea lui Cezar, Burebista a lăsat în urmă un stat puternic, ale cărui cetăți — Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna și Sarmizegetusa însăși — aveau să formeze, un secol mai târziu, sistemul defensiv conceput de ultimul rege dac.

Acest ultim rege, Decebal (sau Diurpaneus, „cel mai puternic dintre daci”, după cum glosează izvoarele), a domnit între 87 și 106 d.Hr. și a reușit să reunifice statul dac după o perioadă de fragmentare, motivat tocmai de pericolul tot mai mare reprezentat de expansiunea Imperiului Roman spre Dunăre. Relațiile cu Roma au fost marcate de conflict și diplomație: în timpul lui Domitian, generalul Cornelius Fuscus a fost înfrânt de daci în 87 d.Hr., iar pacea din 89 d.Hr. a transformat Dacia într-un regat clientelar — Roma se angaja să plătească subsidii, să trimită meșteri, ingineri și arhitecți și să livreze arme, în schimbul angajamentului dacilor de a apăra frontiera imperială. Această „romanizare timpurie” a fortificațiilor dacice, atestată arheologic, arată cât de interconectată era lumea dacică cu cea romană încă înainte de războaiele finale. Când Traian a urcat pe tron în 98 d.Hr., Dacia reprezenta principala amenințare la adresa provinciilor dunărene — Moesia — iar decizia de cucerire a fost luată rapid. Au urmat două războaie sângeroase: 101–102 și 105–106 d.Hr., ale căror episoade sunt imortalizate pe celebra Columna lui Traian de la Roma, ridicată în 113 d.Hr. în Forul lui Traian, operă a arhitectului Apollodorus din Damasc. Friza în spirală, lungă de aproape 200 de metri și populată cu peste 2.500 de figuri, înfățișează scene din asediul Sarmizegetusei: apărătorii daci împarțându-și ultimele picături de apă după ce Traian le-a tăiat conductele, cetatea arzând, capturarea tezaurului regal. Istoricul roman Dio Cassius consemnează că, după căderea capitalei, un apropiat al lui Decebal, Bicilis, a dezvăluit romanilor locul comorii ascunse sub albia râului Sargetia — identificat cu Streiul de astăzi — unde regele deviase cursul apei cu ajutorul unor prizonieri pentru a îngropa aur și argint. Cifrele transmise de Dio Cassius și de Ioannes Lydus, bazat pe Getica lui Criton — 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint — sunt, desigur, exagerate, dar bogăția prăzii era reală și impresionantă: aurul dacilor a finanțat construcții imperiale la Roma și a alimentat mitul „ Eldoradoului” nord-dunărean. Decebal însuși, urmărit de cavaleria romană, s-a sinucis tăindu-și gâtul, refuzând să cadă viu în mâinile romanilor. După 106 d.Hr., o garnizoană formată din detașamente ale Legiunii a IV-a Flavia Felix a staționat în cetate timp de aproximativ unsprezece ani, iar Dacia a devenit provincie romană. Traian a fondat la circa 40 de kilometri spre sud-vest o nouă capitală, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa — astăzi situl de la Sarmizegetusa-Hațeg, cu muzeul și amfiteatrul său roman — iar împăratul Hadrian avea să adauge numele Sarmizegetusa tocmai pentru ca noua capitală să fie percepută ca o continuare simbolică a celei dacice. În 271 d.Hr., Aurelian avea să retragă administrația romană la sud de Dunăre, dar moștenirea culturală a rămas: limba latină vorbită aici avea să devină, în secolele următoare, fundamentul limbii române.

Interesant pentru cititorul european este și felul în care Sarmizegetusa a fost percepută de lumea antică după cucerire. Claudius Ptolemeu, în Geographia sa (circa 150 d.Hr.), menționează „Zarmizeghéthousa Basileion” — „cetatea regală” — printre așezările Daciei, păstrând coordonatele geografice ale fostei capitale chiar și după distrugerea ei. Numele a supraviețuit în izvoare sub multiple forme — Zarmigethusa, Zermizegethusa (Dio Cassius), Sarmazege (Geograful anonim din Ravenna, secolul al VII-lea), Sarmategte (Tabula Peutingeriana) — dovadă a unei memorii geografice persistente. Mai mult, până la începutul secolului al XX-lea, istoricii au confundat capitala romană Ulpia Traiana cu capitala dacică, abia în 1880 istoricul Grigore Tocilescu propunând identificarea ruinelor de la Grădiștea Muncelului cu adevărata Sarmizegetusa, pe baza semnelor grecești zgâriate pe zidăria dacică.

Redescoperirea științifică a sitului aparține, în mod paradoxal, altei epoci imperiale: cea habsburgică. La începutul secolului al XIX-lea, vestea descoperirii unor comori de aur de către localnici a atras atenția administrației austriece din Transilvania. În 1803–1804, procuratorul domeniului fiscal al Hunedoarei, Paul Török, reprezentant al Fiscului austriac, a organizat primele săpături oficiale — aproape zece luni de cercetări care au scos la iveală un turn pentagonal, ruine de temple, o baie romană și fragmente ceramice cu inscripții, printre care celebra „PER Sco Rilo”. De-a lungul secolului al XIX-lea, cercetarea sitului a fost preluată de o pleiadă de cărturari ai Imperiului Austro-Ungar — austrieci, maghiari și sași: Michael Ackner, Johann Neigebaur, frații Friedrich și Heinrich Müller, Gabor Finály, Gábor și István Téglás, Anton Bögözi, Mihály Péchy, Franz von Pribila — în timp ce cărturarii români erau preocupați în primul rând de chestiunea latinității. Această fază „imperială” a cercetării a lăsat în urmă planuri, rapoarte și descoperiri parțial uitate, redescoperite abia astăzi de arheologii contemporani. Secolul al XX-lea a adus sistematizarea: Vasile Pârvan, D.M. Teodorescu, Constantin Daicoviciu — care a condus, începând din 1949, cel mai amplu proiect de cercetare —, Hadrian Daicoviciu, Ion Horațiu Crișan și Ioan Glodariu au pus bazele înțelegerii moderne a sitului. Din 1995, o cooperare strânsă între Institutul de Istorie Antică al Universității din Köln și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, împreună cu Universitatea Babeș-Bolyai, a adus metode germane de arheologie prin sondaj și geofizică în Munții Orăștiei. Iar din 2020, proiectul european „Capitala Daciei – Muzeu viu al patrimoniului cultural european”, finanțat prin Programul RO-CULTURA din Granturi SEE (fonduri norvegiene) în valoare de circa 2,7–3 milioane de euro, în parteneriat cu Fundația Mihai Eminescu Trust și cu regiunea Møre og Romsdal din Norvegia, a demarat cea mai amplă restaurare din istoria recentă a monumentului: peste 700 de metri de zid de incintă refăcuți, digitizarea sitului, un lapidariu și un adăpost pentru vizitatori. În 1999, cele șase fortificații — Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Luncani-Piatra Roșie, Bănița și Căpâlna — au fost înscrise împreună în Patrimoniul Mondial UNESCO, ca sistem defensiv unic în Europa.

Capodoperă arhitecturală și patrimoniu artistic

Săpăturile arheologice sistematice au dezvăluit un ansamblu de o complexitate uimitoare, organizat pe trei zone funcțional distincte: cetatea — reședința regelui, a marelui preot și a judecătorului suprem —, zona sacră, cu sanctuarele monumentale, și așezarea civilă, cel mai mare habitat cunoscut până astăzi în lumea dacică. Întregul complex se desfășoară pe o axă de aproape șase kilometri, pe versanții Dealului Grădiștei, și cuprinde peste 250 de terase antropogene — unele surse topografice recente estimează aproape 400 de hectare de teren plan amenajat în Antichitate — dintre care doar o mică parte a fost cercetată până în prezent.

Cetatea propriu-zisă se ridică pe culme, la 1.200 de metri, și este înconjurată de un zid de incintă construit în întregime în tehnica murus dacicus — un sistem arhitectural original, fără corespondent în lumea antică, care combină blocuri masive de piatră cu o umplutură și un cadru de lemn, conferind construcției o rezistență și o flexibilitate remarcabile. Zidurile, groase de 3,30 metri și înalte de 4–5 metri, formează un poligon neregulat — aproape un hexagon cu laturi inegale — cu o lățime maximă de 152 de metri, adaptat perfect formei stâncii. În interiorul incintei, cu o suprafață de peste un hectar (în cadrul unui complex mai larg, acropola atingând circa 3 hectare), se aflau rezidența regelui și clădirile administrative. Inovația tehnică a dacilor nu se oprește aici: un sistem ingenios de captare, filtrare și distribuție a apei potabile — conducte din ceramică, cisterne, canale — deservea atât cetatea, cât și cartierele civile de pe terase, iar elitele dacice beneficiau de apă curentă în locuințe, un lux aproape de neconceput pentru Europa acelor vremuri. Istoricul Hadrian Daicoviciu sublinia că aceste instalații atestă „preocupări de igienă publică” remarcabile, iar în una dintre locuințele cercetate s-a descoperit o veritabilă trusă de medicină antică: pensetă de bronz, bisturiu de fier, cinci borcănașe de lut pentru păstrarea substanțelor medicamentoase și o placă din cenușă vulcanică presată, folosită ca absorbant și cicatrizant. Medicii-preoți daci cunoșteau 42 de plante medicinale cu proprietăți curative — lista lor, cu nume dacice, a fost transmisă de medicul grec Dioscoride —, practicau tratamente balneare și erau capabili să execute operații chirurgicale.

Zona sacră, situată la circa 100 de metri est de poarta cetății și legată de aceasta printr-o via sacra — un drum pavat cu dale de calcar, gresie și andezit, ale cărui segmente au fost dezvelite în campaniile recente —, se desfășoară pe două mari terase (a X-a și a XI-a) și, după descoperirile din 2017–2021, și pe terasa a IX-a. Aici se concentrează opt temple — două circulare și șase patrulatere — ceea ce face din Sarmizegetusa unul dintre cele mai dense complexe de arhitectură sacră din Europa antică. Marele Templu Rotund — „sanctuarul-calendar”, cum a fost supranumit — domină ansamblul: un edificiu cu diametrul de aproape 30 de metri, construit din trei cercuri concentrice — 104 blocuri de andezit la exterior, 180 de stâlpi de andezit la mijloc și, în interior, 84 de stâlpi de lemn înalți de circa 3 metri, îmbrăcați în plăci de teracotă, plus o absidă în formă de potcoavă din 34 de stâlpi de lemn delimitând vatra focului sacru. Patru intrări simetrice și un acoperiș conic întregeau construcția, iar absida era orientată spre răsăritul solstițiului de iarnă. Dispoziția matematică a elementelor — 180 de stâlpi grupați în 30 de coloane de câte 6, 52 de plinte în patru rânduri de câte 13 — a alimentat ipoteza fascinantă a unui calendar dacic: un an de 360 de zile împărțit în 12 luni de 30 de zile, fiecare lună în 5 perioade de 6 zile, sau, în varianta templului mare de calcar, un an de 364 de zile reprezentat prin 4 anotimpuri a câte 13 săptămâni. Alături de el se află celebrul „Soare de andezit” — un altar circular descoperit în 1958 și dezvelit complet în 1959, sculptat cu zece raze solare, simbol al caracterului urano-solar al religiei dacice. Templul mare de calcar, cel mai vechi, datează din epoca lui Burebista și adăpostea 60 de coloane de lemn pe plinte masive de calcar, în timp ce templele patrulatere de andezit, cu plinte de doi metri diametru, erau, după interpretările arheologilor, spații ale riturilor de inițiere militară — „templul omului și bârlogul lupilor”, după cum scria istoricul Dinu Antonescu. O caracteristică izbitoare, care uimește și astăzi: marile sanctuare dacice nu aveau alt acoperiș decât cerul — spații deschise, hiperestre, unde coloanele de piatră și lemn încadrau cerul însuși ca pe un templu viu.

Descoperirea cea mai spectaculoasă a ultimilor ani — anunțată oficial în 2021 de arheologul Răzvan Mateescu, de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și Universitatea Babeș-Bolyai, coordonatorul șantierului — este al optulea templu, identificat pe terasa a IX-a, după cinci campanii de săpături începute în 2017. Planul său include 60 de baze de calcar dispuse pe cinci șiruri a câte doisprezece rânduri, pe o suprafață estimată la 350 de metri pătrați, iar fragmentele de tencuială pictată găsite în stratul de ardere care a distrus edificiul anterior reprezintă o raritate excepțională în arhitectura dacică: „Tencuiala, mai ales una pictată, nu este des întâlnită — nu oricine își permitea așa ceva”, sublinia Mateescu, sugerând că și faza anterioară era un edificiu impozant, distrus de un incendiu și refăcut din temelii.

Așezarea civilă, întinsă pe zeci de terase artificiale pe versanții de vest și est ai dealului, dezvăluie un oraș industrial și comercial de proporții europene. Aici se găseau grupuri de locuințe, ateliere meșteșugărești, depozite, hambare și instalații de captare și distribuire a apei. Cele mai multe ateliere descoperite sunt de fierărie — într-o singură terasă s-au găsit circa 1.000 de kilograme de lupe de fier, materie primă pentru unelte și arme —, dar au fost cercetate și ateliere ceramice și de sticlărie. În 1988, în partea estică a sitului, pe terasa a IV-a, s-a descoperit un atelier monetar în care dacii imitau denarii romani — dovadă a integrării economiei dacice în sistemul comercial mediteranean —, cu ștanțe de bronz prinse în manșoane de fier. Inventarul atelierelor de fierărie este impresionant: circa 400 de artefacte metalice — seceri, coase, sape, greble, cuțite, sape pentru plug, topoare de tâmplărie, dar și arme: pumnale curbe (sicae), săbii, vârfuri de lănci, scuturi. Ceramica de la Sarmizegetusa impresionează prin eleganța veselei de masă, cu vizibile influențe mediteraneene, iar pe numeroase fragmente apar semne grafice — litere grecești și latine zgâriate după ardere — care sugerează un nivel neașteptat de alfabetizare. Pe teritoriul sitului au fost găsite, de-a lungul timpului, numeroase bijuterii, monede de aur tip Koson cu inscripții grecești, obiecte de aur și argint care fac parte din celebrul Tezaur dacic, păstrat astăzi în mare parte la Muzeul Național de Istorie al României din București.

Arhitectura și arta Sarmizegetusei se înscriu într-un context european larg: dacii aparțin ramurii nordice a tracilor, iar civilizația lor materială — de la căștile ceremoniale de la Ciumești sau Porțile de Fier până la fibulele de argint și ceramica fină — poartă amprenta interacțiunilor cu lumea celtică (cultura La Tène), cu coloniile grecești de pe litoralul Pontului Euxin (Histria, Tomis, Callatis) și cu imperiul scit. Sanctuarele circulare, cu orientări astronomice precise spre solstiții, au atras comparații cu Stonehenge — monument megalitic înscris și el în patrimoniul UNESCO —, deși, spre deosebire de acesta, templele dacice erau construcții „vii”, din piatră și lemn, menite ritualului, nu doar observației cerești. Tehnica murus dacicus, deși prezintă anumite afinități cu metodele de fortificație elenistice (vizibile mai ales la Costești-Blidaru) și cu cele celtice, rămâne o inovație originală, recunoscută ca atare de forul UNESCO.

Legende, personalități și momente de cotitură

Figura care domină istoria și memoria Sarmizegetusei este, fără îndoială, regele Decebal. Domnind între 87 și 106 d.Hr., el a reușit să reunească regatul dac fragmentat și să reziste două campanii militare romane înainte de căderea finală. Pe un vas de lut de mari dimensiuni — înalt de circa 60 de centimetri și cu diametrul de peste un metru — găsit în sit, apare o inscripție în alfabet latin: „DECEBALVS PER SCORILO”, interpretată de savanți ca „Decebalus, fiul lui Scorilo”. Scorilo (sau Scorylo) a fost un rege dac menționat de istoricul roman Frontinus și de gotul Iordanes (sub numele de Coryllus, între Comosicus și Diurpaneus), care ar fi domnit patru decenii într-o perioadă de pace relativă, până în jurul anului 70 d.Hr. Iordanes, în Getica sa, scria că geții „au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii” — o judecată de valoare care situează regatul dac pe harta culturală a Europei antice. Moartea lui Decebal, în vara lui 106 d.Hr., după ce a fost urmărit de cavaleria romană prin munți, marchează un moment de cotitură: refuzând capturitatea, regele și-a tăiat gâtul, iar odată cu el s-a încheiat existența Regatului Dac independent.

O altă personalitate legendară este Zalmoxis (sau Zalmoxian), zeul suprem al dacilor, despre care Herodotus — părintele istoriografiei europene — relata că ar fi fost un get născut pe meleagurile Daciei, sclav al lui Pitagora pe insula Samos, eliberat și îmbogățit cu înțelepciune de la marele filosof grec și de la egipteni, pe care i-ar fi vizitat în călătoriile sale. Întors printre ai săi, Zalmoxis ar fi adus credința în nemurirea sufletului și misterele unei religii monoteiste, cu un zeu unic, atotputernic, stăpân peste cer și pământ. Această „învățătură pitagoreică” a lui Zalmoxis, filtrată prin prisma religiei solare urano-solare a sanctuarelor de la Sarmizegetusa, ilustrează cât de profund conectată era lumea dacică la marile curente spirituale ale Mediteranei — de la Egiptul faraonic la Grecia clasică — și explică prestigiul preoțimii dacice, capabilă să unească, alături de rege, întregul stat.

Legendele locului nu se opresc la figuri istorice. Povestea tezaurului lui Decebal — comoara ascunsă sub albia râului Sargetia (Streiul de astăzi), dezvăluită de trădătorul Bicilis — a alimentat secole de căutări. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, vestea că sătenii găsesc monede de aur printre ruine a stârnit „febra aurului” în Transilvania habsburgică și a dus la primele săpături oficiale. Două secole mai târziu, după 1990, descoperirea unor comori de către braconieri arheologici — Tezaurul de la Fagii lui Bodea (1996, circa 3.000–4.000 de statere de aur, 25–34 kg), tezaurul de 3.600 de monede Lysimahos de la Șesu Căprăreței (1998, 30,6 kg), cel de la Dealu Muncelului (2007, 10,2 kg) — a declanșat un adevărat „El Dorado” modern în Munții Șureanu, totalizând circa 87–97 de kilograme de aur recuperate parțial de autorități. Cel mai spectaculos episod rămâne cel al brățărilor dacice de aur: 24 de brățări spiralice din aur de 24 de carate, unele cântărind peste un kilogram, cu capete în formă de cap de lup — simbolul nobilimii dacice și, probabil, apanajul restrâns al familiei regale în calitate de preoți. Treisprezece dintre ele (plus o a paisprezecea, de 1,2 kg) au fost recuperate de statul român între 2007 și 2011, după ce fuseseră scoase ilegal din țară și traficate pe piața neagră a antichităților — o poveste care continuă să tulbure liniștea muntelui și care, din păcate, arată și fragilitatea patrimoniului în fața braconajului arheologic.

Nici numele cetății nu scapă misterului. Sarmizegetusa — în greacă Zarmizegethoúsa — a ajuns până la noi prin numeroase variante (Zarmigethusa la Ptolemeu, Zermizegethusa la Dio Cassius, Sarmazege la Geograful din Ravenna), iar etimologia sa rămâne dezbătută. Cea mai citată ipoteză, formulată de lingvistul Ioan I. Russu, vede în nume compunerea dintre zermi („stâncă, înălțime”) și zeget („palisadă, cetate”, din indo-europeanul gegh-, „creangă, stâlp”), rezultând sensul de „Cetatea de pe stâncă” sau „Cetatea înaltă”. Alte ipoteze propun „orașul râului cald” (de la zarmi, „cald”, și numele râului Sargetia), „centrul unde se întâlnesc arcașii călări” sau „palatul care luminează lumea vieții” — aceasta din urmă apropiind zaryma („palat”, cf. sanscrit harmya) de zegeth („lumea vieții”). O teorie mai veche, „capitala sarmaților și a geților” (sarmis et getusa), a fost respinsă de Vasile Pârvan, care a arătat că sarmații au pătruns în teritoriul getic abia după Traian, iar numele capitalei era mult mai vechi. Faptul că toponimul Grădiștea — cuvânt românesc vechi pentru „cetate” — a fost păstrat de țăranii locului timp de două milenii este, în sine, un miracol al memoriei populare: păstorii din satul de la poalele muntelui au păstrat, din gură în gură, numele fostei capitale dispărute.

Printre momentele de cotitură ale istoriei europene pe care le găzduiește acest loc se numără și războiul cu Domitian (87–89 d.Hr.), când Dacia a devenit regat clientelar al Romei, și retragerea aureliană din 271 d.Hr., care a mutat granița imperiului la Dunăre, dar a lăsat în urmă o Dacie romanizată, matricea culturală a viitoarei Românii. Între aceste borne, Sarmizegetusa a fost martora nașterii provinciei Dacia și a unei sinteze cultural-religioase care avea să supraviețuiască imperiului însuși.

Ghid practic de vizitare și experiența turistului de azi

Cum se ajunge. Situl arheologic Sarmizegetusa Regia (cod LMI HD-I-s-A-03190) se află la aproximativ 15–20 de kilometri de orașul Orăștie și la circa 40 de kilometri de Deva, municipiul reședință al județului Hunedoara. Cel mai frecventat traseu rutier pornește din Orăștie și urmează șoseaua asfaltată Orăștie – Beriu – Orăștioara de Sus – Costești – Grădiștea de Munte, pe o distanță totală de circa 35–40 de kilometri, dintre care ultimii kilometri pe valea îngustă a Grădiștei. O parcare publică amenajată se află la câteva sute de metri de intrarea în cetate, iar de acolo traseele de vizitare — două circuite tematice — pot fi parcurse în aproximativ 1,5–2 ore. Pentru iubitorii de drumeții, există și un traseu montan marcat cu cruce roșie, cu plecare din satul Costești, care urcă prin pădure de fag pe culmea Grădiștei până la ruine și continuă spre vârful Godeanu (1.656 m). Distanțele până la alte centre urbane: Sibiu circa 80 km, Cluj-Napoca circa 150 km, București circa 350 km.

Program și tarife 2026. Situl este administrat de Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) din Deva, prin Serviciul de Administrare a Cetăților Dacice din Munții Orăștiei, din cadrul Consiliului Județean Hunedoara. Programul standard de vizitare este următorul: în perioada 1 mai – 30 septembrie, zilnic între orele 09:00 și 20:00; în perioadele 1 martie – 30 aprilie și 1 octombrie – 30 noiembrie, zilnic între 09:00 și 18:00; în perioada 1 decembrie – sfârșitul lunii februarie, între 10:00 și 15:00, doar dacă starea vremii permite. Atenție specială pentru toamna anului 2026: începând cu 25 septembrie și pe parcursul lunii octombrie 2026, situl este deschis doar sâmbăta și duminica (09:00–20:00 în septembrie, 09:00–18:00 în octombrie), de luni până vineri fiind închis din cauza lucrărilor de restaurare și conservare de pe Terasa a X-a, în cadrul proiectului „Capitala Daciei – Muzeu viu al patrimoniului cultural european”. Tarifele oficiale pentru anul fiscal 2026 (conform Hotărârii Consiliului Județean Hunedoara nr. 310/2025) sunt: 30 de lei pentru adulți, 10 lei pentru elevi, studenți și pensionari, gratuit pentru persoanele cu dizabilități accentuate și gravă împreună cu însoțitor; ghidajul audio este disponibil în română, engleză, franceză, germană și maghiară la 30 de lei pe aparat (90 de minute); ghidajul specializat pentru grupuri de maxim 30 de persoane costă 100 de lei în română și 150 de lei în engleză; abonamentele anuale sunt de 200 de lei (adulți), 300 de lei (familie) și 100 de lei (elevi/studenți/pensionari), iar un bilet unic de 150 de lei (adulți) permite accesul timp de 7 zile la toate obiectivele MCDR. Există și o taxă de fotografiere (15 lei persoane fizice) și de filmare comercială (300 de lei/oră). Informații actualizate pot fi obținute la telefon 0254 216 750 sau +40 722 360 626 (Serviciul Administrare a Cetăților Dacice), pe site-ul mcdr.ro și pe pagina oficială de Facebook „Sarmizegetusa Regia”.

Ce veți vedea. Traseul prin cetate dezvăluie, în primul rând, masivul zid de incintă în tehnica murus dacicus — urmele impresionantei fortificații care înconjoară platoul — și ruinele construcțiilor din interiorul acestuia. Drumul pavat al „viei sacre” conduce apoi spre zona sacră, unde se ridică, pe terasele X și XI, fundațiile și plintele templelor: Marele Templu Rotund cu al său „calendar” de piatră, „Soarele de andezit” cu cele zece raze ale sale, templul mare de calcar al lui Burebista și templele patrulatere de andezit, cu șirurile lor regulate de baze de coloane. În apropiere, pe traseul dintre poarta de vest și cea de sud, se află zona fostului atelier monetar descoperit în 1988. Dincolo de incinta vizitabilă, spre vest, se întinde — încă în mare parte necercetată și acoperită de vegetație — întinsa așezare civilă, cu urmele teraselor, drumurilor și instalațiilor de apă, un oraș întreg adormit sub pădure. Peste 67.000 de turiști vizitează anual cetatea, iar proiectul de restaurare în derulare promite, în anii următori, un „muzeu viu” cu reconstituiri digitale, expoziții și infrastructură modernă, păstrând în același timp caracterul sălbatic și contemplativ al locului.

În împrejurimi. Vizita la Sarmizegetusa Regia se completează natural cu celelalte cinci cetăți dacice din patrimoniul UNESCO — Costești-Cetățuie și Costești-Blidaru, la doar câțiva kilometri, considerate printre cele mai impresionante fortificații ale sistemului defensiv (Blidaru fiind cea mai bine articulată, cu elemente elenistice vizibile), Luncani-Piatra Roșie, așezată spectaculos pe o stâncă aproape inaccesibilă, Bănița și Căpâlna —, cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa de la Hațeg (capitala romană a Daciei, cu muzeul de arheologie și amfiteatrul roman restaurat, aflat la circa 40 de kilometri), cu orașul Deva și cetatea sa medievală, cu Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului — unicul geoparc al dinosaurilor din România — și cu Parcul Național Retezat, la poalele căruia se desfășoară o parte din istoria naturală și umană a acestei regiuni. Pentru călătorul european, zona oferă astfel un circuit complet: de la capitala sacră și militară a dacilor, la capitala romană a provinciei, de la templele de piatră la amfiteatrul de la Ulpia Traiana, de la aurul lui Decebal la moștenirea latină a Transilvaniei.

Sfaturi practice. Altitudinea de 1.200 de metri aduce ierni grele și veri răcoroase: chiar și în august, temperatura pe culme poate fi cu 10–15 grade mai scăzută decât în câmpie, iar ceața poate învălui ruinele fără veste. Încălțămintea de munte este obligatorie, iar un strat suplimentar de haine este binevenit. Respectați situl: nu urcați pe ziduri, nu luați pietre sau fragmente „ca suvenir” — fiecare piatră este un document arheologic —, iar fotografierea cu drona necesită autorizație specială. Cea mai bună lumină pentru fotografii este dimineața devreme sau spre apus, când soarele de andezit strălucește la propriu, iar la solstiții, când umbrele stâlpilor se aliniază cu marcajele sacre, locul capătă o încărcătură aproape magică — aceeași pe care, acum două milenii, o simțeau preoții dacilor în capitala pierdută a Europei de răsărit.